Despre poezie şi religie

Poet este acela care nu lasă o clipă lumea să treacă pe lângă sine fără a se minuna deplin în Cuvinte. În fapt, poate fi o definiţie a religiozităţii, în măsura în care aptitudinea minunării, deloc pură inutilitate estetică, este echivalabilă trăirii religioase, ambele întorcându-se înspre Creaţie, în imboldul genuin de recunoaştere smerită a măreţiei nevanitoase a Creatorului. Astfel stând lucrurile, graniţa dintre a fi Poet şi a fi Religios nici măcar nu există. Spuneam... (a fi) Poet...

Despre ordini reale vs. ideale

Ideal ar fi ca fiecăruia dintre noi să îi fie săţioasă Iubirea faţă de un unic bărbat / o unică femeie. Atunci ar fi cumva prea mult ca Iubirea să se nască exclusiv în Suflet, să existe în El, să plece în Veşnicie odată cu El?! Astfel Omul să se înveşnicească! Dar – în propria-i nesăbuinţă neruşinată – omul devine candidatul redutabil la efemeritate. Cât de mare este, cât de incomensurabilă distanţa de la formula argilei care ne-a furnizat materia primă până la Trupul Hristic, desăvârşit în neprihănire? Foarte probabil este diferenţa aceea dintre o compoziţie profund chimică, supusă păcatului de moarte, şi o structură organică împlinită alchimic prin Duh. Dumnezeu Şi-a creat omul din lut. I-a suflat spirit peste trup. Omul a turnat materie peste duh. Astfel autozidindu-se, şi-a semnat condamnarea la nedivinitate. Dar el se crede-n continuare zeu! Stăpân peste desfrâuri şi nimicuri! Precarul rege autoîncoronat cu paie! Grotescul histrion fără de ştire!