e-atâta risipă, în jur, de lumină...
se lungeşte ziua şi totuşi timpul e scurt,
la punct atâtea mai sunt de pus în grădină...
naşte pământul copii peste tot.
scârţie poarta, am braţele pline,
nici mamă, nici tată şi văduv în gât cu un nod...
nu-i prima oară, grădina îmi ştie
paşii călcând-o pe pardesiul ei de omăt,
fasonând coroane de pomi adormiţi,
tăind sugacii, şarpante scurtând,
între şpalieri strunind sârma la vie...

era amorţeală atunci, tăcere şi-o ţâră de frig,
cu gândul plecat, undeva, cine ştie,
fără suflete-n jur, mi se părea că sunt un robot
într-un rai îngheţat de pe o planetă pustie...
e altfel acum. raiul e viu şi aş vrea să plutesc,
să nu strivesc nici fir din verdele crud,
dar asta e, toţi plătim, că trăim, un tribut...
să-ncepem, îmi zic. doamne-ajută...

e plină grădina de ochi. mă privesc.
am un sentiment ciudat, în preajmă simt o prezenţă,
parcă tata mă priveşte din muguri de frunze
cu ochii lui verzi şi mama din muguri de flori...
moarte nu e, nici măcar absenţă, gândesc,
cu ei şi cu toţi duşii mei tăinuiesc,
muncesc bucuros şi am spor.

le cer iertare lăstarilor viei ce plâng.
pomii mă iartă, ei ştiu că le-am scurtat din coroană,
nu cu răutate ci că timpul din mine-i mai greu
şi-n ei nu mai am curaj să mă sui....
e cald şi ceru-i senin, îl privesc:
îţi mulţumesc, Doamne, pentru răgazul ce încă mi-l dai
să mă mai bucur de raiul meu pământesc...

20.03.2019