Am ajuns la concluzia că, chiar dacă moartea e perfectă în mod clar, viața e mai mult ca perfectă. Că dacă moartea e un perfect simplu, viața e un perfect compus. Că oricum trecutul e perfect prin natura gramaticii, și exact de aceea eu spun mereu despre mine că am avut o viață perfectă. Desigur, gurile rele spun că eu încerc să mă pliez unor paradigme prea generale, unor chintesențe spirituale care nu mă definesc, că eu nu sînt zeu sau geniu, că adopt adică abuziv drept cauză finală regulile românești ale timpurilor verbelor sau poate și cele din limba franceză. Limba engleză, mai catolică, are timpuri perfecte pentru trecut, prezent și viitor. Eu mă întorc la limba română, care e mai înrudită poate cu franceza, dar asta nu contează și repet că numai trecutul poate fi perfect, că avem și un imperfect tot numai pentru trecut (ca și francezii) și că exact acesta e principalul motiv al faptului că am povestit despre trecutul meu perfect cu prea puține imperfecțiuni trecute, care ar fi trebuit să continue, să nu fie terminate... Nu sînt filozof, deși mi s-ar fi potrivit filozofia limbajului și cred că dumnealor, filozofii, sînt de acord cu mine - presupun că asta a fost deja scris, dar nu știu de către cine, sau va intra în vreo addenda scrisă de un anonim - că omul are o constelație spirituală care îl ghidează și care depinde în întregime de regulile sintaxei și conjugării verbelor în contingentul limbii învățate la naștere. Desigur, aceste concluzii par doar un calambur, însă în lumea logosului apar diverse punți între diverse planuri omonimice ale cuvintelor. Dacă eu spun acum doar Nu, există unii care se gîndesc la fizica particulelor, dar poate că acele particule există sau au fost denumite așa și findcă noi, românii, știm să spunem Nu. Universalia sunt nomina.