agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1554 .



Când Nani
personale [ ]
Scrisoare de vară

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pip ]

2019-06-02  |     | 



Sunt mulţi de ani de când fac o săritură scurtă, lipăi cu tălpile amândouă pe fiecare capac de canal ieşit în cale, cu fix şase găuri. De când petrec cu privirea - foarte mulţumit, cu recunoştinţă - oricare călugăriţă întâlnită în drum. De când mă umplu cu satisfacţie de jackpot la vederea unei maşini de transportat butelii, plină. Rarissime în zilele noastre. De când vânez noroace (pufurile alea zburătoare), pe trotuar ori carosabil şi le vâr în sân, împinse cu trei scuipici soft. De când îmi apuc prin pantaloni caisele, dacă un preot traversează câmpul vizual. Reacţionez şi la călugăr, să fiu acoperit. Nu mai pun la socoteală faptul că palma stângă, aia cu care se ia, mă mănâncă de când eram adolescent. Nici priceperea nativă de a călca în maro, participarea la un şir impresionant de episoade cu FKL pe tălpile pantofilor, nu doar pe trotuare, ci şi prin sufragerii.
Turnate în temelia unei copilării de fatalist, toate apar cu puteri de aducere a binelui, pavăză de ceas rău şi întâmplare păguboasă. După atâta vreme, mă găsesc nedumerit. La cât material am strâns, trebuia să se simtă efectul. În goana anilor, să înfloresc. Specificul să se manifeste, să treacă în remarcabil, să se avânte în memorabil, cum bine spuneai odată. Dar unde s-au dus? Pentru că eu trec - nu aproape, ci chiar zilnic - cu mîrîitul pe buze, cu gustul amărui pe limbă. De ce am ajuns la convingerile de ins folosit, păcălit în buna lui credinţă, condamnat la o viaţă hipnotico-robotică, insipido-derizorie? Pe unde scapă acel favorabil indus de atâtea şi atâtea acumulări?
Într-o bună dimineaţă, stăteam pe marginea mea de pat, nici de tot plecat din lumea viselor, nici bine ajuns în realităţile de la lumina zilei. Priveam urma lăsată în aşternuturi, curbele trupului strânse intr-o adâncitură caldă din saltea. Săpată zi după zi, lună după lună, ani în şir. Ding-Pong-Flash! Mi-am dat seama că toate acele amulete ale gândului s-au adunat acolo, în cocpitul textil care se potrivea formei corpului meu. În somn, cu patul, am trăit întâmplările benefice pe care nu le-am putut găsi în realitate. Mijlocul de locomoţie care este patul mă purtase în călătorii greu de povestit, darămite de ascultat. Subconştientul s-a dovedit mult, mult mai corpolent decât conştientul anemiat. Iar visele, copiii somnului zic, nişte sori care luminează şi încălzesc, în comparaţie cu obositorul crepuscul al faptelor. Nu pot despărţi, nu e cu putinţă. Dacă e somn, e vis, e călătorie. Fără limite de spaţiu, timp, identitate, specie. Visul a ajuns un mediu natural pentru mine. Cred că zăbovesc mai mult în el decât în oricare altul. Cum e internetul pentru generaţiile mileniului trei. Dacă partea de geniu nefotbalistic a lui Hagi a ajuns la concluzia „Pentru că Internet”, eu pot jura cu mâna pe pernă „Pentru că Vis”. Posibilităţile fiinţei nu sunt de ajuns să caracterizez ce trăiesc când dorm dus. Greu să spun câte sute-mii de vieţi am trăit, câte războaie, invazii, atacuri am îndurat, patimile carnale în care am atins incandescenţa ori ce simple apariţii feminine, cu magnetism sideral, m-au înălţat în chip de astru ceresc. Câte ţări şi planete am vizitat, câte oceane am înotat, cât cer am zburat cu mâinile şi picioarele goale, ce animale am fost şi cu câte am vorbit şi m-am întovărăşit, ori armoniile nemaiuzite pe care le-am compus, tonalităţile copleşitoare pe care glasul meu le-a atins în cânturi, la câte instrumente am fost virtuoz, ce anomalii tehnice, biologice, geografice, ştiinţifice, istorice au constituit normalitatea viselor mele. Sau cum trăiesc în bula visului în orele de după, deloc puţine, in timpul activităţilor aşa zis serioase, de la serviciu sau acasă. Cum glisez imponderabil, cu viscere fluorscente şi suprasimţuri în ajutor, când visul are încărcătură pozitivă. Sau cum zgârii pereţii cu umbra, când visul înfricoşează.
Se mai întâmplă şi la lumina zilei. Visele aievea nu sunt atât de numeroase ca cele din somn. Dar se mai amestecă şi ele din când în când în rutină. Uşile mi se adresează cu voci de balamale neunse, ce pun întrebări privind problemele gospodăreşti. Simt apăsări de buze feminine pe obraz, din senin, în camere în care sunt singur. Mă ia câte un pescăruş pe aripă, pe deasupra blocurilor, în lungul bulevardelor. Capacele de inox interpretează partituri de violoncel - în chiuvetă, la limpezire - sub amestecul atingerilor format din jetul de apă al robinetului şi frecuşul degetelor. Rămân suspendat la douăzeci de metri deasupra pământului, culcat pe picăturile de ploaie, atât de ordonate în cădere că formează fire ce par oţelite, capabile să îmi susţină corpul precum cuiele fachirului.
Dacă titlul de emerit al visului ar exista, cred că aş îndeplini condiţiile de candidat.
Ce vreau să zic, după atâta absenţă ?
Mai întâi te-am întâlnit în somn.
Păşeam reţinut printre coloanele înalte ale unei catedrale gotice. Spaţiul interior era de mari dimensiuni. Ferestrele şi metodele de iluminat nu erau suficiente. Coloanele se terminau în întunecime, împrejur domina obscuritatea. O trecere austeră, multă piatră prelucrată simplu, puţine obiecte de cult, mobilier sau amenajări interioare. Locul n-avea legătură cu ortodoxia de acasă, nici cu prezentul confortabil. Acolo se puteau număra sutele de ani, poate şi mai mult. Mă neliniştea. Prea diferit faţă de obişnuiţele mele în materie de biserici, cu pereţi acoperiţi în totalitate de benzi desenate cu sfinţi, colorate de cele mai multe ori strident. Începusem să simt o senzaţie de captivitate. De după coloane, fix in faţa mea, se ivesc două mogâldeţe în straie modeste. Largi, culori stinse, glugă lăsată pe spate; veşminte monahale, la prima impresie, cam de bărbaţi. Se opresc la un pas în faţă, apuc să le văd chipurile clar. Sunt două fete cu ten brun. Băieţoase, tunse scurt. Optsprezece-douăzeci de ani, un pas dinspre adolescenţă către prima tinereţe. Cu un zâmbet ştrengăresc pe faţă, în loc de vorbe. Mă luminez, sunt prezenţe cunoscute din alte vise. Nu vorbesc niciodată fetele astea. Se uită fără teamă în ochii mei, zâmbesc deschis, dar nu zic nimic, le ştiu. Mă simt bine în preajma lor, avem o legătură veche. Adânc, în mine, e credinţa că fetele se trag din doi cai pe care i-am visat ani în şir. Cai masivi, cu spinarea lată cât o canapea, cu mers molcom, niciodată agitaţi. Fără şa, priveam lumea de la înălţimea călăreţului, în siguranţa dată de forţa corpurilor puternice, de dorinţa lor de a mă purta. Doi. Roibi. Când au dispărut din vise caii, au părut mutele astea brunete. Nu ştiu de ce, transformarea mi s-a părut firească. Şi mai departe, nu am nicio îndoială că roibii vin direct din tabloul pe care mama l-a pus în dormitorul meu de şcolar. O copie tipărită după desenul îndemânatic cu îngerul care veghează doi copii, băiat şi fată, aplecaţi pe marginea de prăpastie să vadă firul de apă din valea-canion. Un kitch. Mama venise la Bucureşti din sudul arid, pe la optsprezece ani. Filatoare în trei schimburi, membru de partid cu aplomb, secretară la organizaţia sindicală. Probabil că rama din camera mea, cu Îngerul, fusese o negociere între obişnuinţele copilăriei ţărăneşti şi Programul Partidului. Nu se putea afişa cu o icoană, dar nici n-o lăsa inima să facă pe surda la şoapta lui Dumnezeu. Efectele ramei au fost imprevizibile. Pănă la cincizeci de ani, singura rugăciune spusă a fost „Înger, îngeraşul meu”. Seara înainte de culcare şi în oricare alt moment în care socoteam necesar. Bună şi când am vrut să trec un examen de facultate, şi când aveam nevoie de o pereche de blugi adevăraţi şi când căutam exasperat o fată care să-mi inspire gândul căsătoriei. Am trecut la nivelul următor târziu de tot. Când copilul a crescut suficient, a început să facă Religie, după care mi-a devenit profesor de „Tatăl Nostru”.
Dar uite că mutele se agită. N-am apucat bine să mă dumiresc ce e cu ele, că din înalt au coborât trei frânghii. Suficient de aproape de peretele din faţă ca să poţi sprijini piciorul în urcare. Prind în palme funia din mijloc. Încep să inspectez, măsor, cercetez pe unde aş putea rezema piciorul pe zid. Observ orice seamănă a cornişă, firidă, pervaz, dar nimic nu-mi inspiră încredere, pietrele zidului par să se clatine la atingere, niciun punct de sprijin nu zăresc. Zăbovesc prea mult, şovăiala mă fixează într-o poză ridicolă: cu palmele amândouă încleştate pe frânghie, piciorul stâng pe pământ, piciorul drept suspendat în aer, fără izbânda găsirii locului care să dea impulsul începerii urcuşului. În schimb, mutele nu stau pe gânduri. Se ridică pe funiile de lângă mine, două ninja aspirate de întunericul de deasupra. Mă încrâncenez să ies din situaţia rămasului de căruţă, mă concetrez, îmi adun puterile, apare senzaţia că pot şi că vreau să mă bag în aventură. Strâng din dinţi şi tocmai când încep să mă ridic, funia din palme se transformă într-o carte de mari dimensiuni, groasă, cu coperţi lucrate în piele şi metal argintiu. Seamănă cu o carte veche, bisericească. Mâna dreaptă începe să caligrafieze pe pagini îngălbenite cu o pană lungă de gâscă. Cumva fără ştirea mea, mâna se mişcă de una singură, capul nu comandă nimic. Cerneala aşterne, rând după rând, pâlcuri rotunjite. N-am habar cum de pot face meşteşugul, aşa, din senin. Dar mă prinde, mă pun pe scârţâit cu pana, fără grabă, îndelung, liniştit. Vârful penei zgârie uşor, nu e senzaţia alunecării pe hârtie a pixului. Cu toate astea, sunt absorbit de traseele desenate pe faţa aspră a foilor de carte. Relief microscopic, suişuri şi coborâşuri poroase. Văd codiţe, căciului, creştete line, forme armonioase. Lucrez pasionat la litere, le studiez forma, le pot citi pe fiecare în parte, dar nu pot să desluşesc vreun înţeles din înlănţuirea lor. Abandonat în strădania formei, străin de oricare semnificaţie a ansamblului, dar mulţumit. Aplecat peste catastif, înregistrez un semnal perturbator, o prezenţă laterală. La doi paşi de mine, un bărbat scund, rotunjor, cu faţă plină şi îmbujorată, în sutană. Mă priveşte cu mare bunăvoinţă, zâmbeşte cu jovialitatea prietenilor din copilărie. Spune că e Nani. Tipul nu seamănă de niciun fel cu Nani pe care îl cunosc, dar asta nu mă împiedică să fiu convins sută la sută că e chiar el, să-l salut vesel şi să mă bucur de întâlnire. Parcă ieri ne-am despărţit, lipseşte jena întâlnirilor cu persoane pe care nu le-am mai văzut de mulţi ani şi cu care nu pot lega vorbele. Suntem amândoi în interiorul unui firesc şi al unei zone de comuniune de care duc mare lipsă. Încă de la primele gesturi de apropiere, cu faţa toată un zâmbet, Nani-Preotul începe să dea glas unei cântări psaltice. Nazale, alungite şi domoale, sunetele înlănţuie cuvinte din toate slujbele la care am fost martor. Desluşesc în cântare frânturi: „Te lepezi de Satana?”, „Cu moartea pre moarte călcând”, „La loc cu umbră şi verdeaţă”, „Să te înmulţeşti ca Rahela”. Se potrivesc bine toate, curg liniştitor în urechile mele. Nani-Preotul acompaniază cântarea cu gesturi cunoscute. Cleşti făcuţi din degetul mare şi arătătorul fiecărei palme apucau moale şi simetric obrajii, bărbia, urechile, nasul. Ciupituri în joacă, sincronizate cu ritmul psaltic, dans mic de braţe care completa zâmbetul neobosit. Mă cucerise ritualul, preotul ăsta avea har, mă simţeam îndrăgit. Totuşi, răsfăţul, cântarea se încheie. Nu şi zâmbetul plin de îngăduinţă care acum suţine glasul unei întrebări: „Poţi, în sfârşit, să scrii şi tu ceva de bine?” . Mă cam scutur, cu tot zâmbetul, contrapunctul mă înţeapă. „Crezi că sunt rău?” - răspund cu întrebare. Nani-Preotul pare să nu mă audă, insistă să afle dacă pot scrie şi „de bine” sau pur şi simplu „bine”, nu prea sunt lămurit. Sfârşit, visul se termină retezat, fără să mă dumiresc. M-am trezit indignat, gata s-o rup la fugă după el, să spună clar ce înseamnă vorbele alea. Dar nu era nicăieri, de unde să-l iau?
Visul a rămas în memorie compact, îl derulez din când în când, fără dificultate. Înlănţuirea şi toate detaliile vizuale păstraseră limpezime, împreună cu o expresivitate aproape cinematografică . O piesă cu identitate clară, rezistentă la trecerea anilor.
Mai apoi, la Păltiniş, în noaptea de unu spre doi septembrie a aceluiaşi an, intervine momentul care, din punctul meu de vedere, se pune în prelungirea visului. După o zi plină de drumuri şi imagini, organismul refuza reacţiile fiziologice normale. Sutele de kilometrii de condus maşina, salturile de aproape douămii de metri altitudine, schimbările radicale de decor nu avuseseră ca efect căderea în binemeritatul somn odihnitor. Mintea limpede, ochii larg deschişi. Sharp în toiul nopţii. Poate şi pentru că eram foarte departe de Bucureşti, de urgia supravieţuirii, de toată umplutura unei vieţi aşa zis serioase, onorabile, respectabile, pe care sfârşesc să o descopăr de fapt scabros de mincinoasă. Erau departe, toate, nu mai aveau nicio putere asupra mea, acolo, pe vârful muntelui. Eram cristal de Boemia, o cupă de şampanie. Dacă mi-ai fi dat un bobârnac peste ureche scoteam un cling curat, amplu, pe tonalitate înaltă. La ora aia, cineva a vrut să umple cupa cu un gând spumos, binecunoscut, zicerea lui Nani: „Nici nu mai ţin minte de când nu m-am gândit la Dumnezeu. Ridic ochii către cer. La timp, să mă feresc de o stea căzătoare”. Chiar aşa a răsunat în cap, o voce a rostit cuvintele astea, undeva înăuntrul meu. Am zâmbit pe întuneric şi am ieşit pe balcon, în interiorul unei stări de pace care nu mă defineşte. Fusesem cazaţi la ultimul nivel al pensiunii Casa Curteanu din Păltiniş. Tavanul camerei făcea unghiuri ascuţite, pe balcon streaşina tăia abrupt partea dreptă a pespectivei. Voluptăţi vechi, mansarde locuibile, cu lemn mult şi geam în tavan prin care poţi vedea doar cer. Cum am ieşit, în continuarea gândului rostit s-a aşezat Luna. În miezul nopţii, doar de la Lună, era o lumină mult mai puternică decât a oricărui sistem de iluminat nocturn pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Vedeam ca ziua, până departe, distingeam clar umbra tripla pe care o făcea fiecare brad. Doar că un pigment albăstrui colora acea iluminare ireproşabilă. Cercetam detaliile pe care le puteam observa ca niciodată, la o oră atât de târzie. După ce am studiat culoarea şi lungimea blănii câinilor care se strecurau printre brazi de la o clădire la alta, dimensiunile şi forma pietrişului adus pentru lucrările de amenajare din curtea pensiunii, normal, firesc, sau dimpotrivă, absolut teleghidat de nu ştiu ce, am ridicat ochii către cer. Am inspirat adânc, cu privirea satisfăcut rotită pe toată depărtarea înstelată de deasupra. Câteva minute am rămas suspendat, fără identitate, fără amintiri, fără dorinţe, umplut şi stăpânit total de ansamblul acela aproape magic, aproape perfect. Apoi, pe fiordul de cer dintre streaşina înclinată şi tâmpla mea dreaptă a ţâşnit, preţ de mai puţin de o secundă, un ac de lumină. A fost atât de scurt, de neobişnuit, că m-am întrebat imediat dacă am văzut, sau dacă am vrut să văd. Bănuiam că subconştientul se amestecă iar. Nu ştiam, nu aveam experienţa observării unei stele căzătoare. Era prima. Am hotărât că nu am cum să mă păcălesc, pentru că nu ştiu cum e acel ceva ce aş fi tentat să-l imit. Minute în şir am analizat întâmplarea. M-am întrebat de ce se numesc stele căzătoare. Avusese o traiectorie ascendentă, părea că se deplasează spre o destinaţie. Nimic nu mi-a inspirat o cădere. Mai potrivit mi s-ar părea să fie numite stele călătoare sau, şi mai bine, stele trecătoare, căci trecea dintro parte în alta a cerului. Nici stea nu mi-era lămurit, ca denumire. Văzusem un ac, o linie, o aţă luminoasă, o urmă care pentru puţin timp fusese vizibilă, ca şi cum ar fi răzbit pe partea asta a bolţii cereşti, după care ar fi străpuns iar căptuşeala şi ar fi continuat pe partea cealaltă, la vedere pentru cei de pe partea opusă, socotind cerul pamântesc un element de separaţie între noi şi ceilalţi aparţinători ai cosmosului. Am început să cred că mai urmează şi altele. Vreo douăzeci de minute de aşteptare m-au liniştit, m-au convins să intru în cameră şi să mă aşez în sfârşit în pat, împăcat, plin, satisfăcut de aşa dar neaşteptat. Somnul a venit fără probleme. Mintea începuse deja să lucreze, urzea o ţesătură. Înăuntru se constituiseră o intimitate şi o nevoie a legăturii cu celălalt pol al evenimentelor, Nani - fantasticul din închipuirile mele, nevinovatul de toate cele de mai sus din realitate.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!