Îmi pare că mă duceam la capătul dragostei
Să văd ce, doamne, este acolo - era acolo
Câte flori
Câte sărbători
Câte crengi de copaci, văduvite de roadă
Îmi aduceam aminte, cu ușurință, de cireși
De cât ”cireș” fusesem, îndrăgostită, și de câte cireșe mă bucurasem,
de-a lungul vieții
Apoi
Îmi pare că mă duceam la capătul dragostei
Cât sânge pe străzi, de îndrăgostiți, de foști îndrăgostiți...
Îmi ziceam
Înnebunisem,
Nu mai știam de mine,
Îmi pare că mă duceam să ud străzile cu apa pe care o purtasem în ulcior
Până acolo
Și nu vedeam prea bine că îmi spălam propriul sânge
Și macii.. cred că răsăriseră pe trotuar, din durerea pe care o găsisem acolo, la marginea dragostei,
Pesemne dragostea nu îți este de folos! îmi ziceau toate
Nu îți e din niciun folos!
Și nu mai îmi găseam niciun reazăm.
Nu mai știam de sprijin și de reazăm.
Și-apoi, mi-am luat ulciorul gol și am mers mai departe,
Chinuită,
Obidită,
Crengi golașe crescuseră de la mine din trup,
Ce să fie oare dincolo de dragoste?
Ajunsesem la un capăt,
Ce să fie oare dincolo?
Și dincolo era un Dumnezeu rece și multe cruci
Și propriul mormânt, care mă aștepta.
Eu sunt! Am venit să îmi caut mormântul și dragostea!
Eu sunt, nevinovată, cu ulcioare pe cap!
Acum e gol, însă...
mormântul...
dar nu cred că mă așteaptă pe mine... nu e timpul să mor...
Dragostea e un animal mic
pe care l-am lăsat șchiopătând în urmă...
Și îmi părea că zăpada a început să cadă peste tot...
Lăsați zăpada, să îmi umplu ulciorul!
Am strigat.
Mai lăsați-mi trei minute de viață!
Lăsați zăpada, vreau să îmi umplu uliciorul și fântânile!
Dar nimeni nu mă asculta, numai păsările.
Parcă înțelegeam, acolo, la margine, ce spuneau păsările, miloasele,
Și mi s-a făcut și mie milă de mine.
În fața mormântului
Și a iadului care se căsca din pământ.
În fața bulgărilor de pământ proaspăt, care mă înfiorau.

Și-apoi,
Am văzut multe ulcele de vin,
Și m-am bucurat,
”Nu am greșit niciodată cu vinul și cu apa din care am băut!”
Mi-am tot zis. Și am început să zâmbesc,
Cu bretonul într-o parte și liniștită.