agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-07-07 | |
Îmi pare că mă duceam la capătul dragostei
Să văd ce, doamne, este acolo - era acolo Câte flori Câte sărbători Câte crengi de copaci, văduvite de roadă Îmi aduceam aminte, cu ușurință, de cireși De cât ”cireș” fusesem, îndrăgostită, și de câte cireșe mă bucurasem, de-a lungul vieții Apoi Îmi pare că mă duceam la capătul dragostei Cât sânge pe străzi, de îndrăgostiți, de foști îndrăgostiți... Îmi ziceam Înnebunisem, Nu mai știam de mine, Îmi pare că mă duceam să ud străzile cu apa pe care o purtasem în ulcior Până acolo Și nu vedeam prea bine că îmi spălam propriul sânge Și macii.. cred că răsăriseră pe trotuar, din durerea pe care o găsisem acolo, la marginea dragostei, Pesemne dragostea nu îți este de folos! îmi ziceau toate Nu îți e din niciun folos! Și nu mai îmi găseam niciun reazăm. Nu mai știam de sprijin și de reazăm. Și-apoi, mi-am luat ulciorul gol și am mers mai departe, Chinuită, Obidită, Crengi golașe crescuseră de la mine din trup, Ce să fie oare dincolo de dragoste? Ajunsesem la un capăt, Ce să fie oare dincolo? Și dincolo era un Dumnezeu rece și multe cruci Și propriul mormânt, care mă aștepta. Eu sunt! Am venit să îmi caut mormântul și dragostea! Eu sunt, nevinovată, cu ulcioare pe cap! Acum e gol, însă... mormântul... dar nu cred că mă așteaptă pe mine... nu e timpul să mor... Dragostea e un animal mic pe care l-am lăsat șchiopătând în urmă... Și îmi părea că zăpada a început să cadă peste tot... Lăsați zăpada, să îmi umplu ulciorul! Am strigat. Mai lăsați-mi trei minute de viață! Lăsați zăpada, vreau să îmi umplu uliciorul și fântânile! Dar nimeni nu mă asculta, numai păsările. Parcă înțelegeam, acolo, la margine, ce spuneau păsările, miloasele, Și mi s-a făcut și mie milă de mine. În fața mormântului Și a iadului care se căsca din pământ. În fața bulgărilor de pământ proaspăt, care mă înfiorau. Și-apoi, Am văzut multe ulcele de vin, Și m-am bucurat, ”Nu am greșit niciodată cu vinul și cu apa din care am băut!” Mi-am tot zis. Și am început să zâmbesc, Cu bretonul într-o parte și liniștită.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate