Sunt ani deja de când eu-l cu care mă împăcam cel mai bine a plecat de la mine. Glumeam cu el despre moarte ...

Dacă moartea mă va scăpa de bilele de plumb care îmi umplu capul când mă aștept mai puțin, de ghearele de gheață care îmi strâng pieptul atunci când cred că încep să înțeleg ceva... Degas, tu, care pictai balerine, cum îți e acolo unde ești acum?

La 52 de ani percepi culorile păsării din calendarul din bucătărie ca la 17
la fel mirosurile,
sunetul frigiderului,
cursa în zig-zag a gândăcelului roșu,
picătura chinezească din chiuvetă,
hârșâitul scaunului tras de sub masă ...
toate sunt exact ca la 17 ani
doar senzația pe care o ai deschizând fereastra
ca să privești noaptea fumând o țigară în mirosul teilor
nu prea mai e aceeași:
îți vine să o închizi la loc
deși abia ai deschis-o
deși abia ai aprins țigara
Incapabili de a mai atinge profunzimile tinereții,
nu murim,
ci continuăm să le privim așa, ca printr-o fereastră închisă ...
ca un pui de urs polar izolat pe un atol în derivă
ele se îndepărtează de noi
iar noi așteptăm răbdători
ca și cum s-ar apropia...

Copile blând, născut din mamă castratoare...

”Atacurile PERPETRATE în ziua Paștelui catolic în SRI Lanka...” (Matei la RFI)

Te întâlnești cu un grup de prieteni
ei zâmbesc
tu zâmbești
dar numai voi știți ce e în inimile voastre.
Întreb: așa o fi și în lumea celaltă?
Ce glumă proastă e asta și cine a ținut să ne-o facă?
Care e vina noastră? Că ne-am născut?

Serviciul Român de Informații Lanka.

prea multe informații în acest cap multicolor
inodor, gonflabil, elastic,
wallpurgic,
banal, colosal, îndărătnic ...

Braconieri de flamingo, în Pakistan (France24, aprilie 2019) Pe ei cine ar trebui să-i înțeleagă? Asta o fi menirea noastră?

Hai cu ceafa la grătar că venim din Myanmar!

”Lume, lume, vezi ce faci / să naști mai mulți îngeri decât draci” (Versuri trupa Vunk) O fi o chestie de statistică? Dracii s-au înmulțit dintoteauna în progresie geometrică... Totuși Ceva menține echilibrul... Altceva.
Să vină la mine tovarășul Psihedel!

CSM și ce nu se me, aceasta-i întrebarea.

”Dance me to the children who are asking to be born...” (Leonard Cohen) iată de ce tind să nu-l cred poet. Nu cred că există poet care să fi auzit vreodată un suflet cerând să se nască în această lume.

Fereastra de la bucătărie pe care o deschideam ca să privesc noaptea îmi arată acum copacul împodobit cu pungile de gunoi și zecile de ciorapi murdari aruncați de vecinii de sus ...

Ideal e ca în momentul morții să nu te gândești la nimic. Dar asta nu poate fi decât o întâmplare.

Nam fo stîncă pe acolo ca să știu ...

3 mai 2019, cu bicla prin Parcul Tineretului. N-aș fi crezut că mă mai pot simți Așa. Capacitatea de regenerare a... a cui?

”Încearcă Anticârcel în cutie albastră” (RRA, 5 mai 2019)

Să zicem că lumea exterioară (România muribundă, Europa muribundă etc) e un Bau-Bau. Mergi prin casă și repetă asta: Bau-bau și chiar ”Nu mi-e frică, nu mi-e frică de Bau-bau...” Te ajută?

Să fi ajuns noi atât de alienați încât să nu mai fim în stare să ne întrebăm Cine și Cum a făcut în așa fel încât mâna aceasta să se miște pe taste? Ochiul acesta să urmărească șirul acestor litere așa cum urmărești vara o pasăre în zbor? Mintea să perceapă, să asimileze, să digere înțelesul lor?
Să nu mai fim noi în stare să ne mai întrebăm Cine și Ce anume face ca această cutie numită trup, destinat putrezirii, așa cum știm, să se miște, să ne asculte, să miroasă frumos, a viață?

În ziua de Paște mama lui Cociulică spăla capul mielului pentru ciorbă pe dinți cu pastă de dinți Colgate...

Omul este atât de rău alcătuit încât cum se așează la masă ca să scrie, cum apare sminteala: Sunt scriitor! Ceea ce scriu trebuie să-i reducă pe toți la tăcere!

Lăsați omul să scrie, dacă vrea, numai în mers. Dacă-l vedeți că se așează la masă biciuiți-l, scuipați-l, alungați-l

Căsătoria – devierea, canalizarea obsesiei pentru sex într-o singură direcție – considerată sfântă pentru eficiența ei, ca metodă, în procesul de alienare a individului, urmărit și coordonat de Sistem.

Privești marea!
Olé!
Iubești viața!
Olé!
Vrei să trăiești!
Olé!
Dar nu vei înțelege Nimic,
Olé!
decât după ce vei muri!
Olé!

”I'm just a dreamer, i dream my life awaay...”
Aș vrea să mă adresez în cele ce urmează celor care înțeleg de ce Ozzie lungește puțin al doilea a din away...

Ideea că Biblia a fost scrisă într-un anumit ”cod”, de oameni care socoteau pe degete câte numere intră într-o literă, etc... ”Cine nu a înțeles Vechiul Testament, cum îl poate înțelege pe cel Nou?” se întreabă un cretin într-o prefață la o traducere a Kaballei.
Lucrurile nu se petrec așa, ci exact pe dos: Apare un om luminat care spune ”Să nu ucizi”, sau ”Vai de voi farisei fățarnici...” și apoi apar roiuri de imbecili, în valuri succesive, care declară sus și tare că trebuie mai întâi să numărăm literele din ”Să nu ucizi”, să ridici suma lor la pătrat, să le înmulțești cu 3,14 și apoi eventual să extragi rădăcina, ca să rezulte ce îi obseda pe ei de la bun început...

Deschideți ușile, suntem noi, copiii sclipitori,
cu aripile frânte, cu aripile scăpate de sub control, transformate în elice
uneori le târâm după noi,
alteori călcăm pe ele,
alteori se înviorează
le apucă spasmele
și ne izbesc peste față, peste ochi
ne obturează vederea
vederile
vedeniile...

24 mai 2019 - am dat mâna cu Jean François Lecureux, crezându-l creatorul lui Rahan (de fapt era fiul). Dar cu convingerea că el era creatorul, am simțit strângându-i mâna, că orizontul copilăriei se îngustează și mai mult, viața se smochinește ...
La RFI întâlnesc aproape zilnic oameni importanți, dau mâna cu ei, dar nu e niciodată așa cum îmi imaginam înainte: mâna e prea reală. Contacul cu ea vulgarizează puțin imaginea de ansamblu. Tremurul ei amintește de toate nevoile și celelate suferințe ale trupului ... Ori din imaginea pe care mi-o făcusem anterior despre ei, eu așteptam un fel de mântuire, de eliberare, de tragere în sus ...
Când le vorbești, oamenii nu ascultă decât limba pe care o suportă. Insuportabila limbă. Cunoscător al limbilor insuportabile.

Dar Divinul din noi de ce nu trece în Suflu atunci când am vrea să suflăm peste ce am plămădit din lut și apă, ca să prindă viață și astfel să facem și noi un Om, noi oamenii?

Să nu mai pricepem noi oare că femeia nu creează nimic și că nu avem de ce să venerăm actul nașterii, care nu este un act de creație, ci de reproducție? Să confundăm noi cu atâta lejeritate Creația cu Reproducția?

Și zilele și nopțile când rătăceai prin casa care ți-era un fel de adăpost, repetând la nesfârșit ”Nu am stele!”...

Mi-am zis de atâtea și atâtea ori că voi ignora tot Restul, și voi trăi doar din Poezie, prin Poezie, în Poezie etc... Dar noi oamenii, suntem un fel de roșii cu spițe ... Noi nu avem (sau nu reușim să-l găsim? sau să-l păstrăm?) un Nucleu de care să ne ancorăm. Nu avem unul singur ci avem mai multe semințe, și din fiecare sămânță pleacă spițele unei roți a cărei rotație nu o putem controla. Pentru că nu seamănă cu nimic altceva.
Înmuierea picioarelor atunci când cineva te întreabă ”Tu ai scris asta?”

20 iunie – În SUA este Ziua drumeției cu un tocilar (Exarhu)

”Cinci minute peste ora șapte și două minute. Nu e încă clar ce fac țânțarii când plouă” (Exarhu)

”A te mândri cu relațiile tale înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele” (Cioran)

În redacție simt cum îmi moare sufletul. Sursa epuizării

Ciclurile vieții sunt concepute în așa fel încât să nu pricepi nimic. Cum începi să pricepi ceva, pac, apare copilul, care te golește de conținut – și pe care nepotul îl golește de conținut, etc etc...

Cum să-mi iubesc poporul care în mai și apoi iunie 1990 mi-a castrat sufletul? Cu ce să-l mai iubesc?

Viața asta, în care oricând poate apărea ocazia să te ridici din pat, fără să știi prea bine ce vrei, să te duci la bucătărie, să-ți faci o omletă, s-o vâri într-o chiflă tăiată pe din două și să înfuleci gândindu-te că nu ai mai făcut asta din clasa a VIII-a, adică de 2019-1980=39 de ani, e totuși ciudățică...

”Uneori oul va fi înlocuit cu o mică bucățică de brânză” (Digi24 despre meniul lui Dragnea, prima zi de închisoare, 28 mai 2019)

Dacă nu te manifesști în ”spațiul public” nu exiști. Dar cine stabilește că ceea ce numim (și chiar pare a fi) ”spațiu public”, chiar există?

Să mai biciuim și alte pisici dară!

Concentrarea pe calitatea scrierii. Să observi cum ea crește încet, treptat, direct proporțional cu pierderea minților. Și să nu crâcnești. Să le lași să se ducă. Let it be. Atilla, regele hunilor, a invadat Peninsula Italică în aceeași zi în care a fost publicată prima ediție a romanului 1984: 8 iunie.

Gândirea mea de stârc de cireadă
trece prin ochiul larg deschis al pisicii negre din sufragerie
prin ochiul sibaritic al pisicii negre din sufragerie
prin ochiul rebarbativ al pisicii negre din sufragerie
prin ochiul tăios ca o lamă al pisicii negre din sufragerie....
i-am ținut mâna nemișcată pe cap o vreme
într-o poziție care îi ridica puțin pleoapa de pe ochiul drept
astfel încât puteam privi prin ochiul ei ca printr-un glob,
de sus în jos
apoi m-am ridicat, m-am îndepărtat
și după câțiva pași m-am întors către ea și i-am zâmbit.
Mi-a răspuns închizând ochii pe jumătate.
Poate că de la ea îmi va reveni echilibrul. (7 iunie 2019, 19.50)

Mă trezesc, îmi beau cafeaua, îmi fumez țigara și plec la seviciu în pas de cangur.

Haină de ofițer cu epoleți pe care sclipesc ochii iubitei mele...

Femei care așteaptă să fie deschise.

Tinerii spun mereu ”pe veci”. Ca și cum ar ști ce sunt vecii ăștia.

Pe ecran un personaj dintr-un film vorbește pasional la telefon, volubil, spiritual, surâzător. În spatele televizorului: Moartea.

Zic: Păi dacă Dumnezeu e ficțiune, atunci poate că și Viața de dincolo o fi tot ficțiune. Dar dacă n-o fi? Și Sorin Despot șterge toată conversația...

Dacă tu îmi arăți om plămădit de om, din apă și pământ, fără folosirea altor organe omenești deja existente, atunci da, îl exclud și eu pe Dumnezeu și zic și eu că Dincolo nu e nimic....

”În căutarea Pisissicității. Atelier de povești cu pisici” Eveniment la MNLR, de Noaptea Muzeelor.

Citind Cartea Morților egipteni știam ce voiam să devin, dar nu știam și nu știu nici acum să spun...

Niciun părinte nu pleacă împăcat din lumea asta până nu se asigură că a stârpit orice șansă de Fericire autentică pentru copilul său.

Adulții – copii alienați, scoși de pe șine, traviați – fuori dalla reta via – mereu în căutarea disperată a liniștii ...

Nefirească raza aceasta tinerească care mi-a rămas în priviri. Inadecvată...

Iei pixul, îl pui pe hârtie și începi să tremuri, ca și cum l-ai fi băgat la 380 de volți...

Dacă aceștia sunt semenii mei, de ce în prezența lor încremenesc
ca un melc în cochilie?
De ce nu mă pot desface decât atunci când rămân singur cu Tine?
Bătrân cu pene – eu
Bătrân cu pene – Tu.
Implozie cu sânge sunt
și Tu vezi
anumite colțuri de mobilă îmi amintesc Tristeți
în care nu-mi mai permiți să recad
Îmi caut starea cu lumânarea
și ea nu e Nicăiri ...
Condamnat să cunosc cuvinte pe care nu le pot rosti.

Nu pot să scriu
dar nici să beau nu pot
dar nici să mă droghez nu pot
nici după femei să alerg
sunt Vidul absolut
levitez în Vid
poate că Vidul sunt eu
apartamentul în care stau și aștept
se contractă ca o smochină
devin sâmbure
suspinul pisicii în somn echivalează cu vacarmul unei galerii de fotbal înnebunite de nedreptate ....
trosnetul șifonierului este un cutremur
înghesuit între două scânduri:
Scândura vieții și scândura din vis
O colivie vie sunt:
să-ți vină să-ți iei câmpii și să simți că puterea de a o face s-a dus
acolo, pe câmpii, înaintea ta ...
și să stai cuminte la locul tău,
care nu e al tău.

” (...) alungat a fost dintre oameni, iarbă ca un bou a mâncat, trupul i s-a scăldat în roua cerului până ce părul i-a crescut ca părul leilor și unghiile ca ale păsărilor...” (Daniel 4:33, despre Nabucodonosor al II-lea)

Prin prisma Tâmpeniei că ”mama ne-a dat viața” noi îl eliminăm din schema mentală pe Dumnezeu, Divinitatea. În schema noastră mentală Dumnezeu, după ce că are dezavantajul major că este imperceptibil pentru simțuri, mai este obstrucționat și de ideea tâmpită de mamă ”creatoare” ... care e cât se poate de concretă, invazivă, este o explozie pentru simțuri, dar care nu e decât un tub, o țeavă, un culoar de trecere, un sorb ...

O mamă ”creează” viața, în măsura în care o oală de ciorbă ar fi în stare să producă de una singură ciorba

gândește-te la ochiul cu care citești aceste rânduri
la mușchii care îl acționează
și care uneori te dor un pic
la cristalin
la alb
la ideea de ochi
care nu se poate vedea pe sine

Repulsia față de boschetari, spaima că aș putea ajunge ca ei dacă îmi urmez... instinctul?

”Cel care are majoritatea trebuie să intre într-un concurs de tensiuni constructive cu celelalte puteri ale statului” (Emil Hurezeanu)

Șerban Predilect. Domnul Predilect își plimbă în rucsac pâinea la serviciu.
Pâine plimbată la serviciu ...

O pisică portocalie lângă o baltă acoperită cu flori de tei ...

Vorbe de o claritate neinteligibilă ...

Titlu: Dincolo de oameni (e liniștea?)

”Să nu ucizi” e o lege divină? Atunci animalele de ce nu-și pedepsesc criminalii?

De ce nu scriu? Pentru că ce am de spus mi-ar sparge inima. Conștient de limitele inimii.

Atâția și atâția oameni sclipitori care, în loc să spună ce e de spus, fac cronici de artă, prefețe, etc...

Blocat între etaje
între etajele vârstelor
între etajele anotimpurilor
individul care mă privește din vitrine
din toate vitrinele
cine este el?

Sigur că totul e foarte ușor și simplu, dar nu Aici.

Într-un grup de pe Facebook am căpătat statutul de ”Povestitor vizual”.

”Funcția vorbirii se reteritorializează în creier” (Magda Mărculescu, director Editura Nemira, invitată la RFI România)
Reteritorializa-m-aș și n-am cui
Reteritorializa-m-aș codrului!

Acest mecanism complicat
format din degete, articulații, oase, sinapse, tendoane, unghii, globule albe și roșii, iris, stări, cristalin, rotule, păr, țesuturi spongioase, idei, explozii mentale, sfincter, dinți și alte componente care,
aranjate într-o anumită ordine
formează ceea ce prietenii cunosc îndeobște sub numele de
Șerban
acest agregat format din degete,
gene, axoni, sinapse, dinți, eritropoetină
începe, încet, să revină la irelevanța
de care se bucura
pe vremea în care
nu era decât
un simplu embrion.

”Libelula e un balaur, ca mutră” (Liiceanu la RFI)

Cele mai frumoase clipe din viața asta au fost cele trăite în afara timpului și a spațiului, în afara, deci, acestei lumi. Și atunci cum să ”iubesc” viața etc?

Tereza Mârț și Marinică Ciotoi (conturi pe Facebook)

Zile, săptămâni, luni de zile în care tot ce mă înconjoară mă împiedică să scriu. Să gândesc. Blocat într-un fel de habitaclu în care airbagul s-a declanșat și se umflă ...

Spaime obscure
alimentate
nealimentate
studiate
nestudiate
cutremure de pământ pe fotoliul din sufragerie
devin un fel de eucalipt
foșnetul lui
încerc să iau legătura cu un șoarece

”Afecțiunea omenească (umană zice el) este documentabilă arheologic” (Cătălin Pavel la RFI)

Când i-am spus lui Radu, acolo, pe terenul cel nou de basket din IOR, înconjurat de tei înfloriți: ”Îmi place aici, mai venim”, mi s-a părut pentru o clipă că există un Eu... care ar avea dreptul să-și planifice viitorul...

- Cât a durat totul?
- Cât să scoți carnețelul și pixul din borsetă și să scrii GIGI PERIFRAZĂ.

Dimineața în mașină, în drum spre serviciu: ”Ați ascultat concertul pentru harpă și orchestră de Mary Finch (?) cuialaharpă” (RR Muzical, 30 mai 2019)

Am un handicap: mă pot vedea pe mine însumi, chiar atunci când încep să cred că m-am uitat pe mine însumi ...

La TV CTP spune că chestia cu diaspora a fost ”premeditată”. Se poate, dar ce e sigur e că românii: 1. se scoală de obicei târziu și 2. Sunt absolut imprevizibili.

M-am ambiționat să nu fac cel mai mic efort de a-mi promova în vreun fel scrierile, în afara celui de a mă concentra asupra calității scrierii și de a trimite, din când în când, la câte o publicație sau editură, ceea ce am considerat a fi demn de așa ceva. Niciun fel de contact fizic prealabil cu editori, redactori, directori etc. Nici măcar un zâmbet, o strângere de mână. Pur și simplu trimis pe mail anumite texte și atât. Faptul că, în aceste condiții, o editură importantă a decis să-mi publice un prim volum a avut un efect secundar pervers: mai întâi am fost incapabil să mai scriu ceva fără ca, în timp ce scriam, să simt că cineva se uită la ce scriu peste umărul meu. Apoi un orgoliu uriaș, inuman, ideea că nimic nu merită scris dacă nu-l amuțește pe cel mai idiot cititor....

Prin contrast cu corupția sufocantă pe care o percep în jur, recunoașterea unei edituri semnificative îmi apare ca un act divin. Sunt sănătos la cap? Probabil că nu.

”N-aș putea să spun, dar parc-aș vrea să spun...” (Simona Kessler, agent literar, la RFI)

O mână iubitoare mă bate la fund cu o clopotniță. Cineva sună la ușă. Fug să deschid: este propriul meu cortegiu funerar pe verticală. Capul este coșciugul meu. Poartă pe el o năframă de mireasă. Mă privește printre gene.

Călare pe mitraliere înaripate, cutreieră ceruri mânjite cu iaurt ...

Kafka, unul din puținii scriitori la care simt nevoia de a citi fiecare cuvânt, fiecare literă, poate singurul ...

Atenție la închiderea mușchilor!
Că vine Papa în România
Că Simona o lua iar Rolland Garossul
Că PSD-ul și-a luat-o la europarlamentare
la metrou expresiile faciale ale oamenilor sunt nemodificate
Căldura poporului român are ceva din căldura unui cadavru în descompunere.

3 iunie 2019 Stă să plouă. La intrarea în Parcul Herăstrău de la Arcul de Triumf o țâșnitoare defectă, din care apa țâșnea în abundență, mi-a făcut rău. Încerc să o opresc cumva, caut robinetul, dar nu există... Exact în clipa în care înțeleg că nu o pot opri începe să plouă ...
inundație
gestație
felație
poate că chiar în acest moment devin adult.

La Digi24 o reporteriță avântată spune ”șaptezecișidouă de mii de polițiști...” și se corectează imediat: ”șaptezecișidoi de mii de polițiști”.

Lemă: Când, într-un colectiv de oameni (ai muncii) unii își fac treaba cum trebuie, iar alții nu-și fac treaba cum trebuie, șeful vine cu mesajul general: ”Dragi colegi, trebuie să ne facem treaba, reamintesc atribuțiile fiecăruia...” etc, fără a spune (sau sugera măcar) care sunt cazurile în care s-a constatat că treaba nu se face cum trebuie, niciodată cei care nu-și fac treaba nu se vor simți vizați, iar cei care-și fac treaba vor începe să se întrebe dacă chiar merită să continue să-și facă treaba cum trebuie.

Un pitic atât de mic făcea baie-n sistemul de răcire al centralei atomice.

Sentimentul pontoanelor părăsite plecase de la mine. Acum s-a întors.

Laurențiu Belizan este un debarcader pentru multe din gândurile mele.

Citesc entuziasmat din Celan, tradus impecabil de George State. Simt nevoia să iau cumva legătura cu el. Să-i mulțumesc, să aflu mai multe despre el etc ... Îl caut pe Facebook: constat că suntem deja prieteni. Probabil de multă vreme...

Căderea din cioranită în celanită

Noi nu mai spunem decât cuvinte împietrite.
Vin din urmă copiii și întreabă: Ce sunt acestea? Ce e cu pietrele astea? Astea nu sunt cuvinte..
Și încep să spună cuvinte adevărate.
Dar și acestea, cu timpul, încep să împietrească
Și copiii lor vin din urmă și întreabă uimiți: Ce sunt aceste pietre?
etc.

”Cel mai mare bine pe care i-l poți face unui om este să-l scoți din această lume”, scrie sub piatra pe care am ridicat-o. Cu poezie, sau cu pistolul? Poate că nici nu contează...

În satul Vlașca un cetățean și-a pierdut viața. A regăsit-o puțin mai încolo, într-un măr,
printre mere ...

Lost frequencies (trupă la Neversea?) Frecvențe pierdute.

Când ești poet chiar și o mână de femeie cu degete groase, unghii mici și roase cu dinții conține poezie. Privind-o îți vine în minte un adjectiv, sau o frunză de arțar și gata poezia...

Maria, observ că ai o dietă bogată în calciu!

”I gotta big fat mama!” (Lasing sunny afternoon)

”Viorica Dăncilă e păpușată de Marian Oprișan” (redactor Newsweek invitat la Realitatea TV)

Monstrulețul meu

Depresie dusă pe picioare
depresie cu picioare
spălarea pe picioare a depresiei
Ou!

”Procesiunea s-a încheiat cu o drujbă de mulțumire” (La TV)

La fereastra de la care vreau să mă arunc a răsărit un ghiveci cu mușcate...

Oligofrene trepidații prin sistemul nervos se adună ...

Cum să prezinți o operă și să te mândrești cu ea, când tu cauți un singur cuvânt?

Născut nemotivat

Privirea gen ”Nu vreau să te consider și pe tine inteligent pentru că atenția pe care ar trebui să ți-o acord m-ar obosi. Sunteți prea mulți”

Cu un picior în mierea și cu celălalt în veninul acestei lumi
remarc o rupere de nori
începe să plouă cu asfalt

Oriunde aș fi port cu mine o cabină telefonică.
Mă plimb într-o cabină telefonică.
Alerg într-o cabină telefonică.
Mănânc într-o cabină telefonică.
Iubesc într-o cabină telefonică.
dorm într-o cabină telefonică.
lucrez într-o cabină telefonică.
Mă întristez într-o cabină telefonică.
Socializez într-o cabină telefonică.
Receptorul nu are niciodată ton.
Telefonul e mort.
Mai încerc.

Cineva îmi toarnă o cană de apă în cap și-mi spune
de azi te veni numi Șerban Mitralian...
Elegie pentru un creier-arlechin

Creier-arlechin
tras în nenumărate direcții
de nenumărate, imperceptibile fire:

sânii fostelor mele mame mă așteaptă liniștiți,
surâzători
pe butucul călăului,
teii de iunie încep să tușească
scuipă sânge
mânjesc această fereastră,
respirație înnodată,
ieșire din caracter

se doarme cu carnețelul și cu pixula cap
se scrie la lumina telefonului
nu se așteaptă un vers din altul
(fericirea antipoemelor)

am retezat testiculele rătăciților

se cade în absența acestei lumi
se cade în absența luminii
revenire în telefon

se caută prin memorie trupul plinuț al lui Paracelsus
se spală pe dinți câinii pustii
și fantele inocentelor
se caută și se penetrează Esența lucrurilor
se sodomizează cu infinite precauțiuni
apoi se tace în limba ignoranților.

”Sex transversal, cu rol de viaduct,
ducem cu noi picături uriașe de mercur
care dacă s-ar uni
ar reflecta Splendida Irelevanță
a sacrificiului cristic
și Uluitoarea Capacitate Absorbantă
a sacrificiului eminescian.
Poate că el, mai mult ca Isus,
a absorbit ca un tampon ”păcatele” noastre
prin efortul neomenesc pe care l-a făcut
nu de a ne ierta
ci de a ne înțelege”,
pare a spune sintetizatorul vocii lui Steven Hawking

Curcani plutind pe mări de petrol
creier-păpușă, smucit în toate direcțiile
cu acea perseverență și determinare
cu care un bisturiu ar încerca să prelungească la infinit
fanta creatoare a inocentei.

Ambiguități,
paleative,
cercei,
reflexia lunii în apa neagră a fluviului
așteptând cu încordare
căderea de pe pod a tramvaiului,
biciclist care niciodată, cu viteza lui fericită,
la o curbă fără vizibilitate
nu s-a întins pe capota mașinii avide frânând în trombă
și picăturile de rouă ale Tristeții Universale.

Se scrie în inima nopții
la lumina telefonului
când urletul motocicletei rebele
anunță din nou Apocalipsa.
Singura diferență acum, în pragul senectuții,
este că nu mai trebuie să-ți tragi pătura peste cap.
Părinți nu mai sunt.
(Tu ești părintele).

Poet în ruptul capului
biciuind șerpi înhămați
la săniile iubirii.
(Tu ești biciul).

Vinovat că nu i-am putut oferi iubitei mele o lume mai bună
trăim și dormim amândoi cu capul plecat
în asta.
Capete de om umplute cu lacrimi
căzute pe pernă.

Focul vieții
e ca atunci când simți arsura spermei pe limbă.
Ceva fără finalitate

încearcă să-mi inverseze poziția tâmplelor.
Puterea de a ieși în stradă s-a topit.
Stau și aștept.
Pândesc idei
le prind uneori din zbor
ca un cameleon.
Nu mai am culori.
Particip la un fel de Olimpiadă a Tristeții în Oglindă.

Cei 18 pitici, înhămați cu funii,
caută să dea o direcție minților mele.
Murmură pentru sine
cântece patriotice într-o limbă dispărută.

O tu, geantă de piele Gucci
umplută cu parmezan ras
din care mâna inelată a profesoarei mele de muzică
Melania
aruncă pe câmp hrana noilor generații de viermi neadormiți,
tu care îmi deviezi în această noapte neobositul gând Epsilon
care încearcă în toate nopțile să mă tragă în abis,
eu sunt absolventul Magna Cum Laude
al Facultății Ventuzelor,
și-ți mulțumesc.
Apariția ta acum, când aș putea adormi,
mă ajută să văd mai bine
macaralele din interiorul moleculelor...