apoi au venit lăutarii,
muma lipită de zid avea o mină prostită,
băuse prea mult sau medicamentele îi sculptaseră
pe obraz un rictus, o nedumerire,
oare cine îi cântă atât de frumos: lemnul casei, temelia din lut
sau fântâna sub care o sărutase prima oară un băiat din vecini
și unde noi, copiii, ne ascundeam să nu ne cheme la masă,
iar acum acești oameni plăpânzi, cu glasuri ascuțite și fețele arse de soarele
bărăganului, îi ocupau locul la războiul de țesut, îi călcau straturile,
beau laolaltă cu cei din familie vinul din care se jurase că numai
Domnul, dacă ar veni, ar avea dreptul să guste, știindu-se
faptul că lui îi aparține minunea.
muma își freca mâinile neștiind cum să le ascundă pielea zbârcită
atinsă de toți morții din neam și pe care
numai ea știa cum făcuse s-o păstreze întreagă.
pentru că muzica te face să gândești,
îmi spuneam, în timp de stăteam cu urechea lipită de difuzorul
din bucătărie, când nu ne vedea nimeni,
iar lumea părea o bucată din cerul înnorat peste care vântul trecuse
cu buretele - un fel de spoială să ia ochii oricui ar fi întrebat
ce caută moartea în camera mirilor ...
așa-i când îl pui pe Dumnezeu înainte,
spuse preotul în timp ce dădea foile,
nu citea, știa unde vrea să ajungă, iar noi copiii ne înălțam
pe vârfuri
să vedem cum arată un domn de la oraș;
nu împlinise treizeci de ani,
dar din pricina călătoriilor nesfârșite și a preocupării
obsesive cu care își îndeplinea slujba părea să nu mai aparțină
timpului nostru.
mic de statură, cu umerii lăsați,
era cunoscută pasiunea lui pentru femei și muzică;
nu exista nuntă sau înmormântare unde să nu convingă lumea cu vocea sa
caldă și nevestele care nu știau dacă să divorțeze sau nu
că viața are mult mai mult de oferit și că indiferent ce ai face
la sfârșit rămâne părerea de rău.