1.

Pe 30 decembrie, de pe dig:
Tu l-ai strigat pe Pipirig să-ţi dea ecou
Ţi-ai pus la tricolor un tricou
Marinăresc şi ochelari de soare
Dintr-un jurnal ai buchisit
Abia şoptit, împleticit
Că da, ecoul s-a stins

2.

„...fericirea este exact calea până la punctul în care crezi că vei fi fericit, așteptarea, visul, drumul până la localitatea în care crezi că trăiește fericirea… De aceea zic: în casele și sufletele Dumneavoastră căldură, dragoste, iubire, pace și fericire… Dacă noi nu ne dorim cu adevărat ceva, dacă toate gândurile nu se îndreaptă spre scopul propus, de ce oare mai așteptăm ca acel lucru să se întâmple?”

3.

Să ne uităm peste
Acolo unde nu se vede prea bine
Întindem totul pe-o masă verde
Lăsând întâmplările-n locul lor
Să nu le stricăm rostul
Şi nici să nu schimbăm originalul
Cu barca din care-a coborât calul

4.

Acum, ca atunci
Există o singură gară-n inima mea
Nodul feroviar al tuturor direcţiilor
Şi-o gară-n deşert
Fără linii, fără peroane, dar cu lume multă
Care aşteaptă, aşteaptă
O clipă deşteaptă
Cea care
Întâmplător sau nu
În mod miraculos
A venit într-un vis

5.

Tivul şi portativul
Pictorul şi motivul
Pe faleză, la Casino
Un cal alb şi unu maro
Potcoavele rococo
Caleaşca mişto
Lumea pestriţă
Între porumbeii de la Casino
Pestriţu pe care l-am salvat de pisici
Pe stabilopozi, cormoranii îşi usucă aripile
Petre care dormea între pietre
S-a mutat în casa cu iederă

6.

În ziua-n care ai venit tu
Şi m-ai invitat la vânătoare de lei
Eu ţi-am sugerat să mergem la un pescuit
La Histria, la Corbu şi la Somova
Triunghi magic şi fără cusur
Cu poarta apelor de jur împrejur
Cu mult verde şi albastru de azur

La 7 km de cetate se deschide Gâtanul
Cum se deschide cifrul la geamantanul
Cu cârlige, cu plute, cu momeală şi cu meşină
Cu lansete, oglinzi şi cu clopoţei
Cărţi cu hărţi şi reţete de pescuit
Până la un reţetar cu tehnici
De pictură şi de iubit

7.

Acolo unde lebedele-şi au cuiburi din stuf
Nuferii deschid clipe lungi şi albe
Păzite de broaşte şi peştişori de aur
Cu sânge de minotaur
Cântec de ciocârlie şi graur
Un şarpe se dezbracă de cămaşă
Lăsând să-i crească aripi
Cu pene de rândunică

8.

“Anumiți copaci, cum ar fi stejarii, comunică prin mesaje olfactive: atunci când un exemplar e atacat, emană anumite substanțe prin care-și avertizează semenii din imediata apropiere. Alții produc în decurs de câteva minute seve amare, care alungă insectele.”

9.

Pe 20 octombrie, Maria-mi scria:

“Vânez toate filmele cu profesori, şi la toate plâng... de emoţie, de bucurie, de nici eu nu ştiu de ce...”

“În seara asta am văzut un film cu un profesor de scenarii. Un student l-a intrebat : «de ce am urma sfaturile dvs, când ne-aţi spus că un scenarist n-are nevoie decât de talent şi imaginaţie?» profesorul i-a răspuns (între timp s-a cam bâlbâit): aşa este, n-aveţi nevoie de mine, doar fiţi oneşti cu personajele voastre!»

Toţi studenţii au făcut din profesor un personaj de scenarist... aşa s-au născut vreo 10 personaje, nici măcar o pereche de gemeni...”


10.

din frumos, sublim şi tantru
se născuse pictor Andru
melcul gândului albastru
hărăzit să fie astru
precum luna între stele
visul încercării mele
de-a zbura din Infinit
şi de-a prinde-n asfinţit
viitorul răsărit
unde a plecat Maria
să găsească pălăria
pentru visul din cetate
dintr-un zar cu faţa şapte

11.

Maria a închis ochii de Sfântul Ştefan
Pleacă la cele veşnice de Sfântul Vasile
Între cei doi sfinţi, sufletul ei
Trece pe la cele văzute şi trăite
Să le ducă cu ea-n cele veşnice
Şi totuşi...


12.


Toate se leagă-ntre ele, fiecare amănunt contează
Între frumos şi sublim există focul sacru care arde tragic
Tragic şi fără pocnituri, cum arde butucul salciei, plopului şi al teiului
Al stejarului, fagului, şi-al arţarului, pe care le ştii
Şi le ţii pentru tine, unde le-ai găsit loc în inima ta
De unde ele-au plecat pe cărări şi spre zări
Cu albastru, cu roşu, cu ultramarin şi cu Infinit
Fără început şi fără sfârşit
Cum ne-am obişnuit să le zicem şi să le vedem

Doamne, Doamne, Ceresc Tată, noi pe Tine Te rugăm
Luminează mintea noastră lucruri bune să-nvăţăm
Să vedem lumina-n Tine şi iubirea de a fi
Să o săvârşim în fapte în a şti şi-a dărui
Şi aşa, din om în om, precum florile din pom
Să-nmulţim rodul cel sfânt
De pe Muntele Genunii dus de vânt
Dus de vânt, de gând de vis
Peste văi, peste abis

Lasă fie mult albastru, albul spumei dintr-un val
Strânge pe nisipul plajei urma scoicii din astral
Luna printre nori şi stele te va ţine în Voiaj
Azi devine-ntotdeauna
Toate se vor face una
Clipa lungă din poveste
Fluturii ies
Din oglindă prin ferestre

Treci o dată pe lună pe la sălcii să-ţi spui acolo îndoielile
Şi dacă tot ai ajuns la sălcii, treci şi pe la lebede să nu uite de tine
Cu voce tare, stai de vorbă cu ele şi cu pescăruşii
Când ţi se pare mai potrivit, ia-le pe toate in inima ta
Ca altădată să nu mai faci atâta drum…


Constanţa, Luni, 30 decembrie, 2019
(la Farul Genovez ecoul s-a stins)

13.

"Maria ce de departe
arde tăcerea traducând-o în şoapte"

aşa-i cum spui
din inima melcului
răsare o floare de mac sălbatic
mai sălbatic ca mărul
sau ca părul cetăţii

da, s-a stins ca o candelă...
departe de casa în care s-a născut
de lumea prieteniei în care-a crescut
de ogorul cu floarea soarelui pe care l-a iubit
de lanul de secară şi de cetatea Histria
pe care-a purtat-o cu ea
toate acestea au măcinat-o
cum macină timpul amintirile omului
fărâmiţându-le, fărâmiţându-le, fărâmiţându-le,
pe direcţiile unui triunghi magic
cu vârfurile triunghiului pe o sferă
dintr-o eră cu şapte anotimpuri
într-un ritm alert, muzical
ca un val
care s-a tot îndepărtat de mal
ca o candelă, s-a stins Maria din Montreal


14.

de sărbători,
însetată şi plină de fiori
venea pe acasă-n Bucureşti
dădea câte o fugă până la Ploieşti
ba, într-un an, fugise până la dealul Copoului, la Iaşi
în Argeş, şi-n Cluj, în Oradea, Timişoara şi Arad
ea ştia că există un gard în care
a 17-a scăndură lipsea
şi pe unde se putea strecura
trecând dincolo de imaginar
până la cioara din vârful de par
de lângă fântâna cu cumpănă
din ţara câinilor albi
pe care-i hrănea cu pâine
şi cu dragostea ei care
pe cât împărţea din ea
creştea, tot creştea, creştea
ajungând în cetate la Histria
la fântâna romană
de lângă templul lui Apollo
nu departe de mărul sălbatic
la umbra căruia
câinele călăuză al cetăţii
îi aşteptă pe Diana şi Acteon
păzind un acordeon
şi-o vioară spartă
rămase-n moştenirea Poetului
şi-ai urmaşilor, urmaşilor lui
omului născut şi crescut
în mijlocul codrului

merge cât merge şi apoi se opreşte
aşa face ea, inima omului


da, s-a stins ca o candelă...
(de la Histria-ţi scriu)