Personaje:

Mircea – elev de liceu clasa a XI-a
Adela – elevă de liceu clasa a X-a
Camelia – elevă de liceu clasa a X-a
Irina – elevă de liceu clasa a IX-a


(în fugă, pe scenă, o discuție scurtă)

Irina: Hei, Mircea, unde te duci în fugă?

Mircea: E promoție la telefoane mobile. Vreau și eu un smatphone.

Irina: A, e ok, să-mi trimiți numărul!

(În acest timp, toate trei butonează fără să-și vorbească. Băiatul revine cu telefonul. Nimeni nu întreabă nimic, ca și cum nici nu au observant alăturarea lui. Fetele și băiatul, unul lângă altul, butonând)

Irina (uitându-se în telefonul lui): Dar ce telefon ți-ai tras! Uite ce de pixeli! Cum se vede la tine TERRA! Și figurile prietenilor. Măi, dar ce grafică are! Ia, trimite-mi o poză pe WhatsApp, să te imortalizez mileniului!

Adela: Măi, nu mă excludeți! Vreau și eu amintiri cu voi. În costume de baie sau pe schiuri, nu contează. Important e să fiți aici ca și cum ați fi vii!

Camelia: Să facem un selfie! Imortalizarea momentului e importantă! (Își fac selfie. În diverse ipostaze. Râd. Se distrează.)

Mircea: Irina, ți-am trimis un mesaj. L-ai primit?

Irina: N-am auzit sunetul de sosire a mesajelor, dar verific. Imediat. (Verifică). Nu, nu l-am primit.

Mircea: A, da, uite, scrie "Trimitere eșuată". Cred că nu am acoperire.

Camelia: S-ar putea să fie o problemă cu rețeaua și să nu ai conexiune.

Mircea: Mai încerc o dată. Îți trimit ție, Camelia, că suntem în aceeași rețea.

Camelia: Ok. (Scurtă pauză). A, uite, a sosit. Înseamnă că n-ai avut acces la rețea, când ai trimis mesajul Irinei.

Adela: Măi, dacă mesajul nu ajunge în timp util la destinație, trimiterea nu se face, practic. Da, o fi fost o întrerupere aiurea. Enervant.

(Mircea se îndreaptă către laptop, caută o melodie de dans, o pune, dar niciuna dintre fete nu-și scoate nasul din telefon. Lasă un minut melodia, după care se supără și o oprește.)

Mircea (către public): Să mor eu dacă mai înțeleg ceva din viața asta. Suntem patru oameni în încăpere și abia ne cunoaștem. E bine că ne știm numele, dar asta e de la școală. De fapt, de pe terenul de football. Noi, băieții, jucăm, iar fetele ne fac galerie și pe urmă ne felicită sau ne compătimesc, depinde de împrejurare.

(Pleacă de la laptop și trece pe lângă fiecare fată, rând pe rând)

Mircea: Ce joci acolo, Irina?

Irina: Spider Man.

Mircea: Camelia, tu ce faci?

Camelia: Dar ce te interesează pe tine?! Uite, vizionez un film de acțiune.

Mircea: Mda. Adela! Adela, nu mă auzi, la ce te concentrezi așa?!

Adela: Uite ce e Mircea, nu-ți băga nasul în treburile mele. Nu-ți spun!

Mircea: (băgându-și nasul) A, ia te uită! Citește poezii. Vai, ce sensibil!

Adela: Dar, de ce?! Eu chiar mă delectez când citesc. Îmi place mult literatura.

Mircea: Măi, fetelor, aș putea spune că ori cu voi, ori fără voi, tot singur sunt.

(Niciuna nu-și ridică ochii)
(Fără să mai aibă răbdare, le smulge telefoanele din mână. Fetele se încaieră cu el. Le ține sus să nu ajungă la el! Încercări zadarnice de recuperare.)

Fetele strigă: Dă-mi telefonul, altfel nu vom mai fi prieteni! Măi, tu nu auzi?!
El le oprește cu un gest)

Mircea: Fetelor, despre ce prietenie vorbim aici?! Poate de prietenia cu telefonul. Telefonul a ajuns unealta de comunicare între oameni chiar și când ei se află într-un grup. Așa ca noi acum, aici. Un terț tehnologic. El nu are viață, în schimb ne afectează viața. De ce trebuie să ne trimitem mesaje când putem vorbi față în față?! De ce trebuie să trimitem emoticoane cu zâmbete, inimioare și altele, când putem să ne zâmbim aici, să trăim în realitatea imediată. Hai să facem un pariu. Să-l numim: Pariul prieteniei!

Camelia: Adică?! Ce trebuie să facem?

Irina: În ce constă pariul?!

Mircea: Propun să începem chiar din acest moment.

Adela: Ce?!

Mircea: Să mergem împreună în parc, să ne plimbăm și să povestim fiecare cel mai frumos moment din viața noastră. Fără telefoane!

Camelia: Și ce vom câștiga din asta?!

Irina, Adela: Da, da. Ce vom câștiga?!

Mircea: Hai să nu ne gândim la vreun câștig. Hai să zicem că vom dobândi o prietenie reală, adevărată. Ce ziceți, încercăm?!

Adela: Încercăm, fetelor?!

Irina: Să încercăm. Chiar aveam chef de o plimbare în aer liber.

Camelia: Cu o condiție: diseară să mergem împreună la un film românesc istoric. Din alea de-ale lui Sergiu Nicolaescu.

Adela: Iar mâine, să citim împreună poezii. Tot în parc. A, și Mircea să fie primul care ne povestește ceva frumos din viața lui.

(Se schimbă decorul. Parc. Bănci. Îmbrățișări. Zâmbete.)

Mircea: Și cum spuneam, am plecat cu toții de la ora de mate. Voiam să demonstrăm cât de puternici eram! Aiurea! Așa gândeam. Liber. Realitatea era alta!

Irina: Bravo, Mircea, interesant. Dar, cred că nu v-a fost prea bine după aceea.

Mircea: Am ajuns în parc. Acolo lume multă. Ne-am dus direct la debarcader, am închiriat câteva bărci și ne-am plimbat pe lac. Foarte veseli, desprinși parcă dintr-o poveste. Ni se părea totul eminescian. O colegă foarte prinsă de poezie, ca și tine, Adela, începuse să recite:

“Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Adela (continuă):
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Irina (continuă):
Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.”.

Mircea: Noi, băieții, ne simțeam luceferi, fetele veronici...

Camelia: Ce frumos! Și? A doua zi când v-ați dus la școală?! Ce s-a întâmplat!? Bănuiesc că ați primit o muștruluială...

Mircea: Oarecum. Stați să vedeți. Ne cam temeam de urmări. Când a intrat diriginta în clasă, am amuțit cu toții. Zice ea (Mircea încearcă să o imite verbal și gestual): Măi copii, ați chiulit în masă. E prima oară când faceți lucrul acesta și sunt tare mâhnită. (Tinerii pleacă toți capetele imitând ce s-a întâmplat la școală) M-a deranjat teribil că nu m-ați luat și pe mine cu voi. V-aș fi ținut o lecție de dirigenție în aer liber! (Tinerii se luminează la față, imitând ce s-a întâmplat la școală).

Camelia: Ce dirigintă de treabă aveți!

Mircea: Da, vă imaginați că toți am înconjurat-o, am îmbrățișat-o, i-am mulțumit pentru încredere. În plus, de atunci n-am mai făcut nicio poznă fără să o avertizăm...
Irina: Minunat!

Adela: Foarte bine la voi la școală.

Irina: Îmi place de voi, sunteți uniți.

Mircea: Într-adevăr! Cu exemplul acesta, am vrut să vă dovedesc ce înseamnă în fond prietenia: să discuți lucrurile care te tentează cu oamenii de lângă tine. Să faceți lucruri interesante împreună și să uitați de telefoane, tablete, laptopuri și tehnologie măcar pentru scurt timp. Să mirosiți o floare, să zăboviți asupra cerului cu stele, să urmăriți jocul umbrelor pe asfalt. Să cântați, să citiți, să dansați, să fiți naturali, să fiți voi!

Adela: Frumos exemplu. Ne vedem și mâine?!

Mircea: Da, sigur, e rândul vostru să spuneți câte ceva din viața voastră! Ați uitat?!

(Se aude o muzică în fundal. Tinerii dansează un pic. Se îmbrățișează, își iau rămas bun și pleacă veseli înspre casele lor. Cortina cade.)