Perfectibilul caută desăvârșirea și exhaustivul, însă nu le găsește fiindcă sunt non-telurice, iar desăvârșirea are caracteristicile perfecțiunii care se extinde în absolut, veșnicie și savaot.
Omul este modelat de imperfecțiunea în care se manifestă imperfectibilul ce restricționează ființa.
Doar esența divină din viață are atributele exhaustivului și nici măcar superlativele nu ating desăvârșirea și exhaustivul pe care le manevrează Dumnezeu.
Perfectibilul abstras din teluricul ce micșorează, maculează și impune limite profane mundanului, caută supremul, căci încastrat în el perfectibilul devine perfect.
Voința caută perfectibilul pentru a construi din el extra-uri cu care să amplifice dimensiunile existențiale, iar dimensiunea supremă este dată de mărimea universului ce crește progresiv și expansiunea sa are ca efect diluarea materiei la care este acordat materialismul și a substanței existențiale pe care o sprijină și o prezervă spiritualitatea.
Substanța e superioară materiei, substanța este înglobată în esență care o epurează de impurități, imperfecțiuni, alterabilități și osmoze, astfel substanța ființării se infuzează în a fi-ul care interacționează pe traiectoria pe care o parcurge înspre metanoia cu negativitățile nocive, nefaste și pervertitoare și a fi-ul se înfășoară în câmpul adaptabilității.
Materia e supusă uzurii, alterării, influențelor de tot felul și interacțiunii cu alte materii care-și caută sistemele pentru a se structura și a dobândi robustețe.
Materialismul explică materia din care face doctrină și la fel ca materia este supus alterabilității, iar spiritualitatea elaborează substanța pe care o aplică omului, vieții, realității și timpului.
Omul este expus în fața luptei aprige și acerbe dintre spiritualitate și materialism.
Corporalul este format din materie impură, imperfectă și cu impurități, iar interiorul este omogenizat de substanța ființială de o calitate superioară și cu un grad mai mare de puritate, prin urmare boala cu simptomele ei funeste se încuibă mai ușor în corporal căruia spiritualitatea îi construiește un câmp împotriva bolii și care are funcțiile imunității având coeziune cu reziliența ce vede în disfuncționalități obstacole.
Dacă am infuza în consistența bolii energia cumulată a tuturor sinelor și a spiritului, boala s-ar pulveriza și corpusculii ei ne-ar da senzația unor stări neplăcute mai puțin nefaste decât simptomele bolii, căci boala mărește entropia sistemului configurativ uman, pe când sănătatea o micșorează.
Substanța fenomenelor esențiale și a epifenomenelor formează sufletul naturii acordată la sufletul universului înzestrat cu substanța veșniciei pe care o distribuie entităților divine procesând energii absolute și pure.
Substanța omului intră în contact cu substanța realității care îi înlocuiește inferiorul laic, profan și păgân cu superiorul în care coexistă sacrul, evoluția, elevația și emulația care sunt atributele oamenilor învingători ce și-au transcens coordonatele existențiale care s-au apropiat de coordonatele transcendentale.