"Acum 21 de ani (1985) eram electrician la I.E. Braila. Eu aveam 22 de ani iar nea Vasile Mocanu se apropia de 40. Eu cântam într-o trupă rock el cânta romanțe și repara ceasuri. Amândoi făceam pomenitele activități artistice în timpul liber. Într-o zi mă întreabă dacă-mi place Tudor Gheorghe. I-am zis să mă scutească de  “muici, Jii sau alte pâini cât de rele. ”Da' tu ai ascultat și altceva cântat de el?” Nu, am zis. A doua zi s-a prezentat cu 3-4 viniluri. Asa am descoperit eu poezia romanească. Ce n-a facut școala și mass-media de atunci în atâția ani au reușit câteva cântece în doar câteva ore." Fragment din materialul Tudor Gheorghe un servitor, scris în 2006 pe site-ul agonia.ro 
       
Cu doar câteva luni mai înainte de pomenita audiţie mă hotărâsem să mă reapuc de citit pentru că nu găseam pe cineva care să-mi scrie texte pentru melodiile compuse. Munceam în fabrică făcusem un liceu industrial la marginea Brăilei, părinţii mei nu citiseră vreo carte. Nici eu nu mai citisem din clasa a şasea după ce colindasem, vreo două trei cărţi din Jules Verne, la fel din Michel Zevaco şi Karl May. La ultimul citisem de cinci ori Winetoo, de fiecare dată cu lacrimi la final. 
     
După concertului Tot Degeaba părerita cronică a atins noi culmi. Afirmaţia că rapsodul nu are voce, a fost cireaşa de pe tortul aruncat de partea cultă. Poţi spune că nu-ţi place dar să afirmi lipsa de glas, e aiuritor. Apoi cântăreţul nu se pricepe la armonie, nu are habar de note. Ştiu din sursă sigură (Nicolae Herlea) că Pavarotti nu era în stare să cânte o partitură. Ce să mai vorbesc de zona pop-rock dacă Paul McCartney şi mulţi alţii sunt cam în aceeaşi situaţie. Apoi au fost voci care prevedeau o moarte rapidă a cântecelor lui Tudor Gheorghe. Oameni care ştiau că lui George Topârceanu şi altora  li s-a prezis asta. 
       
Revenind la Tudorică al nostru, am fost prezent la multe concerte. Ultimul a fost la Sala Palatului  acum vreo 6-7 ani. Atunci l-am auzit spunând că dosarele Securităţii ar fi trebuit arse. Mi-a venit să mă ridic şi să plec atunci în acel moment. Apoi m-am calmat, poate omul a avut un elan creştinesc de iertare. La câteva zile am vorbit cu un prieten care mi-a, zis cam aşa: creştineşte, creştineşte, dar acele dosare sunt parte din istoria noastră. De curând cantautorul a răspuns criticilor Tot Degeaba argumentând că el e naţionalist. Curat naţionalist e cel ce arde dovezi ale istoriei naţionale.                

Atunci când Tudorică l-a sprijinit pe Ponta, i-am trimis un mesaj pe feisbuc unde eram prieteni. Îi plăcuse materialul din care am citat în deschidere. I-am scris că are dreptul să susţină pe cine vrea. Apoi i-am amintit de ce spunea într-un interviu atunci când a revenit pe scenă cu conceptul simfonic. Critica serios programele muzicale ale radiourilor. L-am rugat să reînoiască acel mesaj, pentru că între timp lucrurile s-au agravat considerabil. Rezultatul a fost că m-a desprietenit. Eram oarecum pregătit, aşa se întâmplase cu încă vreo câţiva dintre celebrii noştri artişti pe care i-am mesagerit cu aceeaşi rugăminte. Mă refer la cei despre care eu cred că sunt cu adevărat artişti. 

         Bineînţeles că Tudorică nene, poate avea orice opţiune politică vrea el. Şi pesedeul ar fi fost poate normal dacă măcar se despărţeau de ion iliescu. Judecarea lui în procesul decembrie 1989 doar amână procesul mineriadei acolo unde declaraţiile lui publice sunt instigare la violenţă în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave. Dacă la câteva zile de la acele sângeroase evenimente ar fi dat o declaraţie în care să fi spus că a fost greşit informat de S.R.I., şi ar fi destituit pe cei vinovaţi, ar fi fost ceva. Da, dar șeful ce trebuia destituit făcuse parte din completul de execuție al lui ceaușescu. Aşa mă gândesc doar la actorul Ernest Maftei, fost legionar de frunte în tinereţe, care a fost luat de acasă de câţiva mineri care l-au „masat“ abandonându-l în stare de inconştienţă undeva pe malul Dâmboviţei. 
       
Generaţia lui Tudorică Tot Degeaba, în majoritatea ei a fost cea mai oropsită dintre toate cele cunoscute la noi. Am scris de curând un material care se numeşte Urzeala Generaţiilor  „Oameni care nu au apucat să cunoască ce a fost înainte de comuniști, și au crescut altfel decât crescuse generația dinainte. Chiar și orășenii au simțit asta, dar cei de la țară, cum sunt rudele mele, nu au mai putut beneficia de educația care se făcea la șezători. Acolo, prin cântece, snoave, poezii, se fundamentau o sumedenie de valori. Ei nu au mai avut parte de așa ceva. O prietenă etnograf mi-a povestit că a întâlnit în cercetările de teren țărani care făcuseră pușcărie pentru vina de a se aduna la șezători și a cânta colinde. Tata și mulți alții ca el le-au prins doar când erau prea mici. Mi-a povestit acum câțiva ani cum, pe când era un țânc, chiar fiind foarte friguros, stătea agățat cu orele și tremura la geamurile caselor unde se desfășurau astfel de adunări. De ce nu îi primeau? Din lipsă de spațiu, casele nu erau prea mari și aveau prioritate flăcăii și fetele ce se apropiau de măritat. Prin aceste obiceiuri, în condiții normale, țăranii de atunci primeau mai multă cultură decât primesc acum necăjiții cei mulți de la oraș sau sat care se uită cu orele în fața televizoarelor. Acolo cine spunea o poezie, o snoavă, un cântec, chiar avea talent, spre deosebire de majoritatea arătărilor ce s-au ivit în ultimile decenii, mai ales pe la televiziuni debitând tot felul de inepții“. 

Cei mai mulţi din această generaţie se amăgesc cu tot felul de argumente, de obicei economice, că nu a gost chiar aşa rău în perioada aceea. Degeaba există date oficiale din 1984 care dovedesc grave probleme economice. Pentru cei ce cunosc minciunile vremii, mai mult ca sigur situaţia era foarte gravă. Din acel an nu s-au mai comunicat oficial astfel de date. Niciunul dintre destoinicii ziarişti sau oameni politici mioritici nu a întrebat din 1990 până acum de documentele diviziei economice ale securităţii. Ca om responsabil ar trebui să te întrebi o clipă de ce nu a pus nimeni întrebarea asta? 
           
Mulţi din generaţia lui Tudorică Tot Degeaba, pe stradă sau acasă, au aplaudat minerii în Iunie 1990. Asta a arătat și dezastrul uman pe lângă cel economic. În dimineaţa zilei de 14 Iunie 1990, lângă Casa Armatei am văzut oameni bucurându-se de pulanele pe care un miner le trăgea unui băieţel care nu putea să aibă mai mult de 12 ani. Strigase „Oac, Oac, jos Chiţac“. 
         
Nu sunt de acord cu jignirile ce i s-au adus rapsodului. În afară că sunt nemeritate, ele au adus servicii tocmai partidului pe care l-am pomenit aici, au întărit sentimentele anti U.E. pe care mulţi din generaţia Tudorică Tot Degeaba le au. Cunosc personaje de acest fel, unele sunt chiar rudele mele, câteva au copiii stabiliţi definitiv în tări membre U.E. „Toată viața pentru voi am muncit“ li s-a spus multora dintre cei ce alcătuiesc generaţia after Tudorică. Da, dar se pare că în subconștientul unora, care au uitat cât de nemulţumiţi erau în ultimul deceniu roşu, sună cam așa: ți-ai dracu șă fiți, dacă noi am dus-o prost, voi de ce s-o duceți bine? 
     
Acum mai bine de  douăzeci de ani un văr care îmi era și bun prieten a abandonat o carieră bănoasă și a plecat la mânăstire. Generația T.T.D. a neamurilor mele l-a dezaprobat fără excepție, toţi creştini crezându-se. După 10 ani când acesta a renunțat la preoție, aceeași oameni l-au dezaprobat din nou. 
         
Hoarda lui iliescu a fost nisipul în care majoritatea dintre ei şi-au băgat capul ca să scape de oglinda conştiinţei, care, aşa pipernicită cum e în subconştient, le spune că au fost martori, unii chiar făptaşi ai unei perioade în care lucrurile rele au depăşit cu mult pe cele bune. Ion Dezideriu Sârbu, component al generaţiei preTD spunea: Generaţia mea a fost castrată moral. Mă întreb la ce va da ea naştere?                   
În loc de răspuns citez povestea unei scene petrecută pe 14 Iunie 1990 în proaspătul sediu al Societăţii Scriitorilor Români situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea: „Ştiind să mă apăr, (făcuse box de performanță, n.m.) deşi am primit cât a durat bătaia mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, (au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.) şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia…“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)
     
Am folosit des în aceste rânduri cuvintele majoritate, unii dintre, cei mai mulţi,  tocmai pentru că nu putem uniformiza o generaţie. Am destui apropiaţi din generaţia after TD pe care i-am văzut uneori făcând fix ce condamnau acum 40 de ani la părinţii lor. Să fie la ei. Mi-am amintit recent de mama unor prieteni, originară din Turcoaia, judeţul Tulcea. Tanti Maria Dicu era muncitoare la fabrica de confecţii din Brăila. În luna mai 1990 ea le-a zis celor doi copii cam aşa „mamă, v-am lăsat o ţară vai de capul ei. Cu cine votaţi voi, o să votăm şi noi” 
        
În primăvara lui 2019 am fost chemat de părinţii unui fost coleg de trupă să iau ceva scule pentru Şcoala de Rock. Am aflat că oamenii, pensionari, pleacă definitiv din ţară. „Mergem la copii”. Da, zic eu, dar copiii sunt plecaţi de 20 de ani. Doamna Nica a privit undeva în zare şi a zis pe un ton descendent „adevărul e că ne-am săturat de ăştia“ 
       
Voi închide cu un citat de o simplitate dezarmantă bazată pe o logică elementară. Nu degeaba în anii '70 logica s-a scos din programa şcolară. Sunt câteva rânduri pe care eu le văd mai convingătoare decât munții de articole ce s-au scris pe această temă:„ Cel mai greu ca să faci un partid sau să organizezi vânzarea unei mărfi este Reţeaua. Spre deosebire de celelalte partide care au apărut după revoluţie, partidul lui Iliescu a beneficiat din start de două reţele foarte bine constituite: reţeaua partidului comunist, chipurile, desfiinţat, dar cu soclul de nedărâmat (ca al statuii lui Lenin, din fosta Piaţă a Scânteii) şi reţeaua Securităţii.
Păi, care mă-sa dracului să fie? Să fie agenturli? Foarte puţin probabil... Totul pare, din contră, extrem de mioritic şi ţapăn construit, încă de când Partidul şi Securitatea erau în toate şi chiar şi în toate drepturile şi cu tot patriotismul de rigoare scos la paradă, cu sabia asta mereu afară din teacă, în milităroasa lor minuţioasă organizare...” Puşi Dinulescu - regizor