într-o dulce apoplexie
civilizația mușcă din noi cu dinții ei de carton
sfărâmați printre bestii și oameni cu sufletele puse pe băț
îmi alung ultima șansă ce bate la poartă învelită în dezinfectant
ghearele câinilor mâzgălite în aer nu se aud
oamenii în schimb latră în megafoane
ca într-o albă utopie
primăvara a ieșit la înflorit în piepturile noastre.