Îmi pun ochelarii de distanțare socială ca să văd până dincolo de vremuri. Un aspersor împrăștie apă în rotocoale pentru covorul de iarbă și cuverturile de frunze din decorul dimineții. Uneori, gropile din trotuare nu au rost numai să-ți scrântească gleznele, ci devin oaze pentru micile entități înaripate, gureșe și iute curgătoare din copaci, spre a se zburdălnici de bucuria stropilor. Începe scăldatul. Clipoceli și dănțuiri păsărești, scenarii precupețitoare de imaginație, unduiri de ape și de verde îmi dau senzația de măreț în adevărata splendoare a firii.
Țopăieli matinale, scuturări de aripi, intrări-ieșiri, balansul corăbiilor vii în micile lacuri, zburătăcirea prin perlele de apă răspândite cu vioiciune în aer, răgazul de pe frunzare și revenirea în ploaia artificială se transformă într-un verosimil ritual al lepădării de urâtul acestei lumi.
Penetul devine luciu încălțărilor lui joi care se face acuș-acuș de-un prânz, de-o seară și-o noapte până să ajungă la casa sfintei vineri. În toată această debandadă a fericirii, două ciocănitori primenesc ideea de numărătoare. Și de scris. Toc-toc!