pe-un picior de plecare sufletul deja mi se pare

nu știu în care parte a vieții locuiesc
și cât mi se va mai întinde pelteaua pe pâinea lui mâine
pe-altar de a fi sacra zădărnicie slăvindu-mi

nu știu în larva hârtiei a-ntoarce fluturii din miez de cuvinte
degeaba aștepți în icoană, femeie, pe dumnezeu
tu, muza mea rămasă de la secerișul de poezie-n privire
pășind pe-asfaltul cerului, ci eu sunt pământ

duminicile cuvântului îmi trag clopote de frig de lumină
în vara asta atomică, ci-n nucleu de încă speranțe
în palma mea, deschisă uneori a stih
a odihni văzuri și oameni

și tot nu știu în care parte a dicționarului cu oameni, femeie, vei sta
după ce iertătoarea coasă îmi va reteza supliciul trupesc