După toate probabilitățile, viața continua sa curga. Nu se oprise vreodată. Nimeni nu-mi făcuse vreun anestezic, nu mă ispitise cu vreun sedativ. Existam, se pare, lucid, cu toate consecințele respingerii irealului. Sau așa mă programasem eu să simt?! Să supraviețuiesc? Nu eu?! Iar luciditatea este o chestie, ca atâtea altele, cât se poate de relativă. Asta nu înseamnă, desigur, că unele definiții nu pot fi mai bune / mai adevărate decât altele. De pildă, A NU DA DREPT LA RECURS MORȚII POATE FI, LA O ADICĂ, PROBA SUPREMĂ A LIMPEZIMII. (Deși unii măcar ar putea cârti la adresa lipsei mele de înțelepciune. De smerenie. Căci a învăța să mori... a accepta... Dar nu despre asta era vorba!) Și o faci constant. Fidel comportamentului tău înnăscut. Poetic, într-o lume deprinsă a purta adesea ochelari de cal, monosemantisme. Acel poetic dând undă verde a fi-ului. Cum făcu Dumnezeu când se îndrăgosti rău de tot! Și scrise Lumea! Ași! N-am eu veleități de poetă! Cu totul altceva voiam să spun... În orice caz, meritul nu al meu este sau, dacă da, doar într-o măsură infimă. Ceea ce știu exact este faptul că, atunci când primești un dar (Nu, nu este vorba de a fi meșter întru ale cuvintelor, într-ale cuvântatului!), musai se cuvine să-l recunoști, în ultimă instanță, să ți-l asumi cu toată seriozitatea. Căci darul nu-l primești și gata! Darul este o cruce, este Crucea! Prin urmare, se cuvine s-o recunoști, implicit să ți-o asumi! Oricât de mult ți-ar crește sufletul (și doare al naibii crescutul ăsta!), împingându-ți necruțător măruntele lumi trupești, dându-te într-un fel afară din tine. Din tine, cel teluric. Făcându-te să conștientizezi drama. Labirintul fără ieșire. Deodată, străluminarea! Sensul! Oricât sânge ar curge! Oricâtă însingurare! Rămâne apa asta vie într-o după-amiază încăpățânată de august care nu vrea să sfârșească, nu vrea!, punând sub semnul întrebării, al ridicolului, multele teorii ale relativității, hidoasa linearitate a timpului. Tu aplecându-te la rădăcina lucrurilor. Când în pantaloni scurți cu rățuște galbene și ursuleți vii. Când în vreo cămașă de forță a Realiei. Dând-o cu parfum de rodii. Și pe mâna vreunui înger. Bietul de el, cu cardiopatia lui cu tot. Martoră a grădinii fidele verdelui. Imortalizând frăgezimea pământului dintre straturi. Legumele grase de veșnicie, coșurile împletindu-se singure la o somație devenită declarație de dragoste. Tratat afectiv. Greierele din vremuri imemoriale... Același! Bă zăpăcitule, și azi pronunți peltic sonantele! Deznădejdea, boala de moarte, sfârșitul trecut de stadiul abordărilor medicale de tot soiul, de datul din umeri al novicilor purtători de halate. Aranjându-se muzical, aproape cosmogonic, în lăuntrul tău, cu mișcări grațioase de balerină de tine însăți dictate.



În mod cert, viața curgea în continuare. Nici nu avea să se oprească vreodată. Căci, dincolo de a accepta sau nu, era vorba despre a vedea altfel! Cu totul altfel.