În liniștea deocheată se plimbă o mâță complet albă. Pare un palimpsest aruncat pe iarba înrourată de câteva cicori. Un flutur la fel de alb virează pe lângă o frăguță aplecată peste gard ca o țață care strigă la vecina ascunsă după o perdea de frunze de vârsta a doua. Sfâșietoare tendință de aciuare a unei raze curioase săgetând dintr-un arc de lumină surprins sub aripa unei coțofene, trebuind să facă drum întors din oglinda de pe masă.
Întind de un gând să-l trezesc la realitate însă el moțăie încă pe o poezie, albă și ea, încă de azi-noapte. M-aș lăsa ademenită de o cafea, dar e neagră și îmi strică decorul.
Mă prind de un vis care dă să zboare chiar dacă vântul nu-i e prielnic.
Se-apropie tot mai argumentat un zumzet, un bâzâit, un sforăit, un zornăit, un muget și până să mă prind ce este, încep să mă tem că vijelia asta sau ce-o fi, decupând aerul în discuri unul după altul și aruncându-le fără nicio grijă, să nu cumva să taie picioarele țânțarilor.