Când deschid ochii dimineața
la ora 7:15
cerul își deschide și el norii și albastrul după blocurile din București
iar el, lângă mine,
îmi spune să închid alarma.
Urmez rutina zilnică în timp ce mi se dezmorțește corpul –
mă uit să văd dacă am mai îmbătrânit cu o zi
sau dacă m-am mai îngrășat.
Mă-ndrept către inimă și o las să aleagă ce muzică vrea să asculte.
Îmi pieptăn părul lung și-mi pun negru la ochi.
Motanii se alintă la picioarele mele.

Ce zi este astăzi?

De la o vreme beau cafea des,
chiar zilnic aș putea spune
și am senzația că timpul se învârte în cerc.
În ocolul ăsta al lui am ajuns acum mulți ani când,
tot pe vremea asta,
deshideam ochii într-o cameră cu pereți albi într-un bloc din Militari
sau într-o cameră de cămin pe Strada Occidentului
și, timid,
în spatele unui perete cu uși cu geamuri multe, pătrate,
undeva pe lângă Gara de Nord.
Și atunci, ca acum, obișnuiam să beau cafea sau 3 în 1
alături de o țigară, două, trei.

Am crezut mereu că în viața asta există lucruri demne de pus în ramă,
lucruri de zi cu zi, fără o mare însemnătate
și lucruri pe care le dai timpului să le uite.
Doar că nu mereu am știut care e care
și în felul ăsta poate am uitat ce trebuia să țin minte
și viceversa.
Nu mai știu, de exemplu,
liniile fine din jurul ochilor în mijlocul unui zâmbet
sau buzele strânse pe o țigară,
parfumul mâinilor
sau vârful degetelor cu burice albe.
Tonul vocii, căldura palmelor,
jocul de umbre pe chip.
Nu mai știu nici discuțiile purtate înainte de a se crăpa de ziuă
sau cele între gurile de cafea, dimineața
și nici măcar cele din urmă cuvinte –
doar fragmente pierdute dintr-o altă lume.
Toate astea se numără în rândul celor uitate,
ferecate, ascunse, secrete
peste care a curs viața mai departe cu valurile ei imprevizibile.

Când se lasă seara în zilele astea de toamnă
și noaptea intră în cameră cu senzualitatea ei ca de fată tânără
îmi privesc uneori corpul și umbrele întinse pe el
și mă gândesc că timpul a fost bun cu mine –
nu mi-a răpit nici frumusețea și nici albul pielii.
Aș putea să mă întorc acum atunci și străzile încă m-ar recunoaște.
Aș putea să-mi imaginez că am întors clepsidra și că timpul s-a scurs înapoi.
Mergând azi prin București
cu lumina galbenă a amiezelor de octombrie împletită la picioarele mele
mi-am imaginat că fac la dreapta și nu la stânga
și-mi duc pașii în continuare în linie dreaptă
până văd gara bătrână, ca un monolit din alte vremuri
și știu că, trecând de parc, la capătul liniei de tramvai, după ce traversezi intersecția,
e un magazin cu lămpi.
Acolo, în clădirea de lângă,
așteaptă un lift vechi și mic cu pereții din geamuri
în care cu greu intră două persoane.
Liftul acela te duce la etaj unde, în dreapta ta,
este o ușă care se deschide spre camere ce merg în cerc,
la fel ca viața.
În camerele acelea dorm pe sub podele și la colțurile pereților lucrurile ascunse.

Acolo plutește în aer mirosul de detergent cu flori
iar lumina de bec îmbracă pereții în galben când se întunecă devreme.
Noaptea se aud mașini din stradă
iar felinarele de-afară aruncă umbrele ramurilor în camerele tăcute.
Acolo somnul vine mereu după miezul nopții
și întârzie într-o dulce amorțeală dimineața pe sub perne și plăpumi.
Ploile reci aduc cu ele mirosul de vin fiert
iar fumul de țigară se împletește pe buze în rotocoale care cer să fie sărutate.
În spatele ușilor albe cu geamuri mici și pătrate
te transformi în panselă și-ți lepezi corpul vechi
ca un fluture alb ieșit din cocon.
Dormi mereu cu ochii întredeschiși,
de teamă ca somnul să nu te separe de adâncitura pe care o lași pe salteaua tare.
Măsori timpul în bătăi de inimă
și-n vibrația aerului cald până dimineață.
În lumina noii zile
îți aduni bucățile de pe fotolii, mese și podele
și te reconstruiești, de fiecare dată cu o piesă lipsă,
pierdută pe sub pat, pe sub canapea
sau prin bucătăria mică, așteptând să fiarbă cafeaua.
Acolo crești ca o floare rară fără rădăcini,
adăpostită la umbra neclintită a pereților.
Acolo înveți să-ți deschizi brațele
și să-ți lași corpul pradă iubirii,
să aduci liniște cu vârful degetelor lungi,
să culegi sclipiri de ochi și să-ți acoperi pieptul cu ele,
să legi fire invizibile între inimi
și să spui te iubesc.
Tot acolo înveți să te frângi pe interior, pe tăcute,
să plângi fără lacrimi
și să pleci fără să ieși pe ușă.
Înveți să devii una cu obiectele inanimate
ca o statuie frumoasă de care uiți
și să-ți ștergi urmele pașilor de pe podele
de parcă nu ai călcat niciodată, desculță și goală, pe-acolo.
Acolo, în camerele alea vechi din blocul mic și gri de la colțul intersecției aglomerate
este locul unde am lăsat lucrurile uitate de timp.

Cine ține oare cheile de la ușile acelor camere acum?
Ce alte povești au fost scrise acolo,
peste secretele măturate ale unei toamne de demult?
Cine poate să știe că între acei pereți, cândva, timpul a stat în loc?
De-atunci viața a mers mai departe
și a înflorit în mine cu toată dragostea pe care am căutat-o cândva acolo.
Anii au trecut cu tot ce puteau aduce,
m-au modelat ușor, ca un râu răbdător peste pietre tăioase
și au lăsat să doarmă umbra fetei de-atunci,
închisă în camerele acelea tăcute.
Toate amintirile ei,
tot ce a fost spun și nespus,
filmele, muzica-n boxe,
țigările în scrumiera mare de pe masă,
vinul din căni desperecheate,
cafelele de dimineață,
aici ești acasă,
cheile pe inel,
kimonoul negru,
cearșafurile calde, ochii scăpărători,
buzele, palmele, trupurile,
ai tremurat,
ești așa de frumoasă,
oglinda spartă,
omleta cu brânză,
rămâi,
fruntea pe piept,
când sunt cu tine sunt liniștit,
vrei să fii nevasta mea,
dormi,
nu știu ce să-ți spun,
nu știu ce-i cu mine,
am vrut să mai fiu cu tine odată,
știi că o să ies pe ușă
și nu o să mă mai întorc niciodată aici.

Este o toamnă ca atunci pe străzile din București
iar anii ne-au închis pe-afară.