Revin asupra unei greșeli de acum trei ani – anume să notez una din rarele mele aberații ale gândirii, pesemne singura povestită în scris, dar nu cu lux de amănunte. Acum mă voi strădui să scriu cum am ajuns atunci să neg în joacă modelul binecunoscut al sistemului solar.

Cazurile de marginalizare a gândirii sunt frecvente și pot avea cauze de la simpla oboseală și plictis la mai severe forme de afectare a sistemului nervos, diverse boli somatice sau afectare a calității vieții prin orice alt fel de mijloc. Fie și numai singurătatea sau tristețea acute, care pot fi alungate prin evaziunea gândirii către abstractizări mai puțin cunoscute sau recunoscute de marea masă a populației.

Este vorba de un model cosmologic – amintesc aici și celelalte posibile modele asupra genezei cosmosului, în special binecunoscutul model elaborat de gândirea civilizației babiloniene, cea mai străveche civilizație care oferă o viziune logică, integrală asupra planetelor și pământului – în care circumferința cerului și pământului este o sferă, dincolo de care nu există nimic cunoscut omului. Pămîntul, așadar este imens și stelele, soarele și luna au dimensiuni reduse și se află la distanță mică de Pământ. Eu am creat modelul meu fără a cunoaște acest model babilonian, într-o joacă a imaginației. Cosmologia a mai fost, peste mulți ani, sursa unor meditații filozofice fructuoase la grecii din antichitate, dar și în gândirea europeană a secolelor ce au urmat, deoarece filozofia a fost desemnată, la începuturile sale, să creeze o viziune comprehensivă asupra lumii naturale și culturale și a relației dintre om și cele două dimensiuni ale realității. Așadar, mă gândeam eu, nimic mai natural decât meditația naiv-filozofică a mea asupra cerului și pământului, fără să mă inspir din wikipedia sau de pe siteuri de astronomie decât în ce privește câteva exemplificări.

În primul rând, este necesară o specificare metodologică. Un model teoretic poate să fie bazat pe raționamente, dar acestea e necesar să fie și valide și bine întemeiate. Între anumite limite, modelul poate fi pur teoretic, simbolic, fundamentat de judecăți considerate a priori în filozofia kantiană, pierdut în abstractizări fără contact cu lumea reală. Nu am intenționat așa ceva, a fost o aberare pe care o voi explica și delimita precis, o eboșă, o imagine neclară, evident falsă și pe care dvs. sau alții o pot eventual invalida. Eu nu pot, deoarece nu am suficiente cunoștințe și date certe de observare a cerului și nici nu posed instrumentele necesare și cunoștinețele și metodele matematice – și vederea geometrică în spațiu – necesare. Este vorba de o viziune experențial – naivă care a izovorât în mintea mea după vreo 10-20 de minute de contemplare a lunii pline la fereastră. Ședeam așa pe scaun în bucătărie și deodată mă gândesc: … dar dacă e invers?!

În general, exerciții de imaginație cu schimbarea punctului de vedere, a perspectivei sau cadrului de referință utilizat se pot face în vederea cântăririi mai bune a unei decizii, în ședințe de brainstorming sau în cadrul ședințelor de psihoterapie etc. Gândirea evoluează apoi complet normal, prin abstractizări și generalizări, în cazul meu cu prea puține date certe de observație. De altfel, am descoperit pe internet de exemplu că în lume există numeroși oameni pasionați de anumite fantezii științifice și mai ales paraștiințifice, cum ar fi ideea că pământul e plat (!) pe care ei o susțin teoretic și cu exemple, dar nu am găsit deocamdată ceva similar cu modelul meu cosmologic.

Simplu – și vă las pe dvs. să completați restul. Eu văd Pământul ca fiind rotund, aproape sferic, adică geoid, cum se consideră din punct de vedere științific, fiindcă acestea sunt date clare, măsurare prin metode geodezice și dovedite de multe ori prin călătorii de circumnavigație. Curbura Pămîntului e aceeași. Numai că văd lumea omului și toate corpurile celeste înăuntrul acestei sfere. Atmosfera, lărgită la maximum, cu diferite straturi (re)descoperite este numai cu ceva mai mare decât distanța de la București la Satu Mare. Nu e niciun pericol de sufocare, lumea poate fi vie și frumoasă înăuntrul acestei sfere uriașe în care trăim. Ba chiar ar fi o imagine mai frumoasă a casei noastre comune – cel puțin în ochii mei, voi mai reveni asupra aceastui lucru. În cazul în care nu îl pot respinge cu date certe și raționamente valide, unii pot considera acest model al meu urât și greu de acceptat – aceasta se datorează mai mult obișnuințelor și sentimentelor și atitudinilor formate de-a lungul vieții. Imaginați-vă că, brusc, ar trebui să spuneți ”coasă” în loc de casă – ați avea un sentiment de corp străin, v-ați simți intruși în propria dvs. ”coasă”, chiar dacă numai o singură literă nouă ar apărea.

Acest model îmi aduce totuși aminte de așa numita sferă celestă, realizată fizic prin globuri celeste, care a fost folosită ca model abstract în astronomie și în navigație. Pământul e localizat în interiorul sferei, în centru, iar la periferie, egal depărtate de Pământ, se află diversele constelații. Acest model geocentric a fost cunoscut mai ales sub numele de modelul ptolemaic, fiind dezvoltat și de Aristotel, care a preluat o parte din ideile lui Eudoxus din Cnidus. Soarele, Luna și stelele par a se roti în jurul Pământului în cursul unei zile.

Spuneam despre problema validității unei metodologii pentru argumentarea modelului heliocentric al lui Copernicus, dezvoltat de astronomie modernă. În general omului simplu, precum și mie, nu îi e accesibilă vreun fel de dovadă certă și măsurabilă sau repetabilă pentru dovedirea modelului oficial. Acesta este de fapt o dogmă dintre multele dogme științifice ale epocii noastre, și este în general acceptată de toți, în afara persoanelor cu fantezie și încăpățânarea de genul vițelului proverbial. Însă, în cursul consolidării și transmiterii dogmei, apar și lucruri bizare, fiind vorba de fapt de un sistem natural care include fapte și date gigantice și amețitoare, în care omul de rând nu poate fi stăpân și se apleacă într-un gest de umilință sau încearcă să evadeze din corsetul dogmei prin construcția unor teorii alternative, personale, care să fie în acord cu puținele date certe care apar de-a lungul educației unui om. Din punct de vedere pedagogic, omul tânăr învață și memorează ușor pe de rost fapte și cifre și legi științifice, dar numai la maturitate cercul se închide și individul, după ce a uitat parțial ceea ce învățase, începe să găsească sau să caute sensul, înțelesul lucrurilor, calea de legătură dintre fapte, odinioară acceptate așa cum spuneau profesorii că erau. De exemplu, un fapt care vine în contradicție cu bunul simț este explicația oficială a faptului că vedem mereu aceeași față a lunii – se consideră că aceasta se datorează faptului că perioada de revoluție a Lunii în jurul Pământului este aproape identică cu perioada de rotație a Lunii în jurul axului propriu.

Să cugetăm puțin asupra acestei afirmații, luând în considerare și faptul că nu s-au nimerit a fi exact egale. Această explicație pare a fi scoasă din buzunarul unui scamator – cum e posibil, întreabă bunul simț, ca tocmai nouă să ni se întâmple așa ceva, așa o coincidență care sfidează legile naturii, atât timp cât nu se explică de ce e așa? Atât timp cât nu e precizat că la fel se întâmplă cu sateliții naturali ai altor planete. Oricum, această descoperire teoretică despre spectacolul oferit de lună nu este convingător prezentată cititorului lipsit de educație astronomică. Datorită acestei afirmații am privit eu luna cu mirare mai mult timp în seara despre care am vorbit. Punctul meu de vedere este cel al uni sceptic, adică al unui om rațional și precaut, care uneori preferă să abroge o parte din dogmele oficiale. Oare câte certitiudini poate avea un om simplu din acest punct de vedere? Probabil niciuna sau doar câteva, prin urmare rolul dogmei de stabilizare a spațiilor culturale comune rămâne unul pozitiv, haosul și eratismul părând a nu fi o alternativă viabilă. Poate aceste considerente duc uneori la lupta dintre dogmă sau paradigma veche și noua paradigmă sau model de explicare a realității. Duc la acceptarea dificilă a unei noi paradigme, la fel de posibilă ca aceea dinaintea ei. Dar să privim încă o dată afirmația privind explicarea faptului că Luna ne arată doar o față, mereu aceeași. Se vorbește despre mișcarea de revoluție și mișcarea de rotație, dar orice mișcare în general este relativă și reprezintă modificarea poziției unui obiect mobil – orice formă ar avea – față de un punct de referință. În momentul în care astronomii, inspirați de muza Urania de exemplu, deci parțial inconștienți, parțial doar niște artiști și interpreți, vorbesc despre mișcarea corpurilor celeste ca și cum mentalul lor ar fi prins în niște pioneze fixe și ar fi cadrul natural de referință, același care spune că anotimpurile se explică prin faptul că axa Pământului e înclinată. Dar față de ce plan sau față de ce axă e înclinată axa Pămîntului? Față de o verticală ipotetică, teoretică, care ne obligă să privim realitatea ca fiind tributară planurilor noastre carteziene, de obicei paralelă cu poziția bipedă a omului și cu alinierea creierului său în câmpul magnetic terestru. Veți spune că nu e așa, că Soarele e punctul fix și cadrul în funcție de care definim mișcarea corpurilor celeste.

Dar Soarele se deplasează pe o orbită în jurul centrului Căii lactee și către Apexul solar, un punct situat în apropierea stelei Vega – dar apar alte probleme de delimitare – anume că nu e clar dacă punctul spre care se îndreaptă soarele e fix (fix în raport cu ce?) și dacă considerăm în final doar centrul galaxiei stabil, fix, atunci înseamnă că există același impediment, fiindcă presupunem că există și alte galaxii sau părți ale Universului (fixe sau mobile), deci tot proiecția propriului eu psihic devine punctul de referință fix, respectiv coordonatele viziunii noastre. Și noi considerăm fix un punct din sistemul în interiorul căruia ne aflăm noi înșine.

Un alt aspect important este instrumentarul folosit. În realitate, noi observăm lumea din jur printr-un complex sistem optic – atât aparatul optic al globilor oculari, cât și sistemul de medii diferite de refracție a luminii din atmosferă. Încă și mai complicat devine totul în momentul în care privim lumea printr-o lunetă sau un telescop. Se adaugă și limita fiziologică de observare a obiectelor îndepărtate prin ochiul uman sănătos. În realitate, fără cunoștințe solide de fizică, e greu să aproximăm cum ar arăta totul dacă nu am privi printr-un sistem complicat de lentile și medii de refracție a luminii. Pentru un sceptic, fără mijloace de observare repetată și calcul al parametrilor eclipselor sau altor fenomene și obiecte celeste, nu există certitudini și nu pot fi dovezi certe fotografiile transmise de stații spațiale internațională. Deoarece am pus problema întemeierii cunoașterii noastre astronomice, ar fi de menționat aici și studiul teoriilor conspirației în contextul epistemologiei – fiindcă unii oameni au tendința să creadă că există un monopol asupra unor taine ale Universului și vieții care ocultează posibilitatea de cunoaștere a omului obișnuit.

Problema care se pune este dacă putem să concepem toate corpurile celeste în interiorul unei sfere mari, anume Pământul, și cum am putea explica ciclurile zi-noapte, fazele lunii, anotimpurile, eclipsele etc. Acest lucru mi-e mie imposibil, dar nu știu sigur dacă e cu adevărat imposibil. Am reacționat în fața minunii lumii stelare ca un sălbatic crescut pe o insulă, departe de civilizație. Privind luna mai mult timp, am observat petele ei care seamănă cu continentele noastre pământene pe planiglob. Deoarece e ușor vizibil că luna e invers în emisfera sudică, adică acolo apare pe dreapta ceea ce la noi e pe stânga, mi-am amintit de viziunea amuzantă în vechime a celor care gândeau că dacă noi stăm drepți în picioare, atunci cei de la polul opus înseamnă că umblă cu capul în jos. Atunci m-am gândit că e posibil să fie invers – adică luna să fie înăuntrul Pământului și, fiind situată între două emisfere opuse, apare cu imagini opuse în cele două. Luna apare la fel și ziua – luna diurnă, pe care soarele nu o mai ascunde prin lumina sa, bineînțeles atunci când soarele e mai blând. Am încercat să îmi imaginez luna – eventual ca un ax cilindric – din care vedem anumite o parte mai mică sau mai mare în funcție de stadiul în care se găsește luna în ciclul ei lunar. Sau altfel de obiect. Deoarece nu am aptitudini matematice, nu pot spune cu certitudine că această teorie e adevărată, deci trebuie să mă înclin în fața teoriei oficiale. Dar nu pot nici să o infirm. Interesant e obiectul acesta – Luna, care uneori pare să aibă raze proprii, cum s-a întâmplat în cazul fenomenului ”luna albastră trifecta”, în ciuda faptului că se spune că e luminată de Soare. Eclipsele ar putea fi explicate prin interpunerea altor corpuri celeste. Fantasma cea mai neobișnuită pe care am imaginat-o a fost prezența unei bolți cerești, în care mulți antici credeau, a unui firmament în care stau stelele prinse. Sau că ar fi vorba de prezența unei substanțe aprinse, arzânde, în interiorul acestei bolți cerești, substanță care are mai multe ferestruici – stele, lună, soare, fiecare cu proprietățile ei – și care se învârte într-un mod specific. Astfel, putem imagina mecanismul sau organismul acesta ca având o lună care se deschide numai parțial, fiindcă ceea ce o acoperă se mișcă într-un continuu du-te vino. Acea substanță pare să aibă efect asupra apelor terestre – mareele – dar ele nu sunt produse de soare, așadar luna ar trebui să aibă o proprietate anume, eventual o substanță care atrage apa ca într-un fenomen de capilaritate și care nu acoperă soarele, care are ardere și strălucire puternice. Dar ce face soarele să lumineze și de ce? Aici mi-a fost ușor să îmi explic în modul acesta primitiv. Cunoaștem cu toții legea lui Faraday, nume care înseamnă ”la o zi depărtare”, lege verificată experimental și știm că există un câmp magnetic terestru. Soarele s-ar învârti în acest model fantasmagoric repede în jurul ecuatorului într-o zi și poate avea de-a lungul anului o traiectorie în spirală în mai multe planuri. Conform legii lui Faraday, un curent electric circular creează un câmp magnetic al cărui sens poate fi determinat cu ajutorul legii mâinii drepte sau stângi. Câmpul magnetic sau electric pot fi variabile, ele se generează și se determină unul pe celălalt.

Dar ce poate fi soarele? Ce este lumina lui? Cunoaștem cu toții metafore diverse, precum și teme literare, cum ar fi drama ”Apus de soare”, motive mistice sau religioase, din numeroasele mituri sau religii solare. Adesea povestea se țese prin legătura dintre om și fenomenul astronomic. Este cunoscut faptul că misticii, care căutau sau resimțeau o participare a sinelui la fenomene cosmice sau căutau o participare a lor la diverse forme de manifestare a divinității, se apropiau de lumina solară și decopereau semne luminoase legate de viața lor personală. La mine acasă am avut în copilărie o copie după un tablou de Heinrich Hofmann – agonie în Grădina Ghetsimani, în care Isus se află în meditație și este înconjurat de lumina lunii.

Din motive neînțelese, eu m-am simțit mereu mai bine când era senin și mai rău pe vreme înnorată. La fel, m-am simțit mai puțin bine în nopțile cu lună plină. Este cunoscut și faptul că unii oameni sunt meteosensibili și influențați mai mult decât alții de fenomene celeste.

Se vorbește despre bioelectricitate și biomagnetism. Mai pe scurt despre bioelectromagnetism. Căci, după cum Tatăl Nostru spune,”precum în cer așa și pe Pământ”. Pământul este mama sau muma străveche, matcă a vieții și bioregeneratoare – spirite sau zei cu caracter teluric au fost numeroase în diverse religii. Propriu-zis nu există doar contrastul dintre Nord și Sud între cele două emisfere. Există și diferențe de populare a regiunilor aferente, diferențe în biomasă și procent al uscatului. O mare diferență între numerele de locuitori. Relatez aici o experiență proprie din copilăria mică – la o vârstă la care gândirea magică e normală conform lucrărilor științifice de psihologie a vârstei, mi s-a întâmplat și mie, pentru scurt timp să visez că soarele și norii ascultă de voința mea și că pot să îi mișc acolo unde vreau eu. Aceste forme de gândire magică se spune că sunt caracteristice primitivului, care reprezintă stadiul infantil al civilizației omenești. Este un lucru clar că omul are proprietăți bioelectromagnetice și că este influențat de câmpuri electrice și magnetice din exterior. E de la sine înțeles că este influențat de câmpurile corespunzând sistemului planetar, și, în cazul acestui model imaginar, omul pare evident influențat de diverse axe interioare ale sferei terestre, de-a lungul cărora apar anumiți vectori puternici, rezultanți ai câmpurilor electrice și magnetice. Atunci, în această comunitate de circa 7 miliarde de oameni, în acest ev al globalizării care face transparentă viața fiecărei regiuni, dar oricum în orice moment din istorie, oare nu e legitim să presupunem că e adevărată și relația inversă – adică faptul că și omul influențează stihiile naturii – fiindcă o relație unilaterală e ilogică? Chiar dacă nu ținem cont de rapoartele misticilor, ne amintim desigur cu toții diverse forme de expresie artistică care exprimă acest adevăr – mai vizibil în pictură și în poezie – și putem nota în grabă câteva fapte înregistrate în istorie, cum ar fi cutremurul care a însoțit răstignirea lui Hristos, norii grei și negri din zilele în care aveau loc bătălii sângeroase. Uneori atributul de solar sau strălucitor aparține unor personalități care se remarcă prin ceva special – un talent, o poveste de viață ciudată, inteligență remarcabilă și altele. Mie mi s-a întâmplat să ascult muzică clasică des în timpul unor înnorări grele și îndelungate, deoarece fenomenul meteorologic îmi producea o puternică sau neplăcută migrenă presională, fiind singură în cameră. În urma ascultării muzicii se făcea mereu lumină și era clar legată de muzica mea, ca și cum detensionarea ariilor mele corticale producea sau favoriza înseninarea cerului. Acest lucru e posibil dintr-o cauză evidentă – nu e vorba de un om singur care face soare pe cer, ci de un om inteligent viu și cu simțuri normale, deci legat prin ele de restul omenirii, ba poate chiar și prin al șaselea sau șaptelea simț, prin care eu înțeleg memoria acumulată de-a lungul vieții și imaginația. De fapt, norii părăseau zona în care mă aflam când mintea mea era doar legată de muzică și momentul prezent, fără niciun fel de gând sau amintire, fără imaginație. Așadar, soarele și lumina suntem noi și creierul omului organizează și administrează informația care e mereu legată indirect de tot restul omenirii, după cum bine precizează și psihologia și științele comunicării. Într-o dimineață mi s-a întâmplat un lucru care m-a speriat: soarele era sus pe cer de mai multe sulițe și era extrem de palid, ca un ceai foarte slab. Mi-era din nou rău și m-am speriat groaznic, încât am țipat singură în casă. La câteva secunde după țipătul meu soarele – așa cum apărea la fereastra casei mele – s-a aprins foarte puternic. Repet, influența mea și a celor din jurul meu asupra atmosferei terestre, deci și a fenomenelor meteo este datorată conexiunii mele cu restul lumii vii și omenirii.

Astfel, modelul acesta al meu permite ipoteza că, la fiecare linie de longitudine, există mai mulți oameni-sori sau niciunul, în funcție de structura și fiziologia creierului individului și mai multe luni (la fiecare latitudine eventual). În același timp, ceea ce concentreză lumina pe discul solar nu este neapărat psihicul unei persoane în sens solipsist sau mediul ei înconjurător, ci modul de organizare a fenomenelor întrapsihice și relațiile psihicului persoanei cu celelalte substanțe gânditoare sau conștiințe, res cogitans sau alte substanțe. Fotografiile din aeroplane la mare altitudine despre care se spune că dovedesc curbura Pământului nu sunt dovezi suficiente pentru sceptici; dimpotrivă, ele arată o bandă tulbure la orizont, ceea ce poate susține teoria mea elucubrantă, a curburii concave. O altă probă a celorlalți este observarea unui răsărit sau apus, dar eu nu am văzut ce spun ei, dimpotrivă, uneori o calotă din soare părea despărțită de linia orizontului printr-o bandă clară, ceea ce pare a susține de asemenea ideea curburii concave. Totuși, să nu uităm că, în argumentarea unei idei, simple fapte de observație neclare, nesistematizate, nu pot fi temeiuri suficiente. După cum se poate observa la prima vedere, aceste model aberant al meu pare prea simplu și infantil, ceea ce îl face să pară improbabil pentru oameni înclinați spre științificitate. O anumită rezervă de incredulitate au unii oameni datorită legăturii presupuse dintre mecanica celestă și biologie, deși biologia recunoaște aceste conexiuni și determinări. Mai degrabă există forța de inerție a omului de a recunoaște faptul că și oamenii sunt animale vii, expuse radiațiilor și cauzelor cosmice ale fenomenelor psihice sau vieții socio-culturale. Acest model al meu e ca o poveste, care se poate înscrie în cursul sincretic al mișcării New Age. E inutil să trasăm concordanța și tangența cu diverse expresii literare sau artistice în general, chiar mai înainte de Teogonia lui Hesiod. Aici sunt de amintit desigur și teoriile sincretice asupra evoluției și diferențierii spiritului uman în general. Diversele idei care au axat gândirea astronomică și geologică de-a lungul veacurilor pot fi reinterpretate – de exemplu teoria Big Bang-ului sau teoria Pangeei. Probabil că unii dintre dvs. își amintesc că mai demult se spunea că Marele Zid Chinezesc e unica construcție omenească vizibilă de pe Lună.

O schimbare de paradigmă ar însemna deci o reașezare a distincțiilor și relațiilor dintre concepte și sisteme conceptuale. Un alt mod de integrare a datelor culturale. Mișcarea soarelui de exemplu ar putea fi asemuită cu stupele indiene sau cu forma minaretului spiral al Marii Moschei din Samarra. O astfel de viziune ca a mea ar putea fi explicată și prin filozofia culturii a lui Blaga, unde matricea stilistică a unui popor sau grup etnic are anumite atribute care explică formarea și menținerea sau dispariția ei, care sunt fenomene legice, necesare și legate de tipul psihologic al personalității unui purtător de semnificații culturale într-un anumit timp sau spațiu. Ne amintim de turnul Babel, așa cum e pictat de Peter Bruegel cel Bătrân sau de cercurile infernului în viziunea dantescă. Sau de lună și soare ca personaje alegorice în mecanismul ceasurilor vechi astronomice medievale cu păpuși automate. În spiritul acestui model toate simbolurile par să se alinieze ca fiind evident cu același sens, deci era imposibil ca eu să nu gândesc această fabuloasă eventualitate.

În prelungirea teoriilor opticii geometrice care explică cum se formează imaginile într-un sistem complex cu mai multe lentile, dar noi fiind părți componente ale acestui sistem, putem menționa sistemul filozofic al lui Platon, cu faimosul mit la peșterii și oamenii amăgiți de ecranul pe care îl privesc și cu demiurgul său, care transformă haosul în ordine, anume cosmos, prin imitarea unor modele imuabile, deci prin copierea unor matrițe preexistente. Așadar revenim la originea și rolul cuvintelor gen cosmos (care înseamnă ordine) sau haos, fiindcă trăim într-un mediu cu o grefă neurolingvistică și lumea nu poate fi cunoscută deplin fără acest altoi al limbii vorbite și scrise, parte din duala natură umană, la fel cum lumina poate fi explicată prin două teorii complementare – teoria ondulatorie și teoria corpusculară. Dar, în secolul trecut, fizica s-a înscris în orientarea anti-realistă prin fizicieni precum Niels Bohr și Werner Heisenberg. În mecaninca cuantică actul d ea observa realitatea modifică realitatea însăși. Antirealismul științific presupune asumpția că entitățile care nu pot fi observate de om prin simțurile proprii – cum ar fi electronii sau genele – reprezintă o non-realitate. Asemenea atitudine am avut și eu gândindu-mă că diverse fenomene celeste, inobservabile cu ochiul liber, devin reale doar prin observarea cu instrumente performante, la fel cum s-ar folosi un microscop extrem de sofisticat. În 1930 era descoperită a noua planetă a sistemului solar – Pluto și ea își pierde statutul de planetă abia în 2006, fiind redefinită drept planetă pitică. În ordinea faptelor care invită la scepticism în ce privește astronomia popularizată pentru masele largi ale populației, ar fi de notat că Jules Verne a publicat ”O călătorie spre centrul Pământului” în 1864 și oamenii de știință au stabilit numărul, compoziția și grosimea straturilor concentrice care alcătuiesc sfera terestră, deci fapte fantastic de frumoase, dar greu de crezut, mai ales de către oameni înclinați spre scepticism. Asemenea calculelor care au greșit în ce privește planeta Pluto, dar au stabilit numărul de ani lumină care ne despart de diverse corpuri celeste. Un alt semn de întrebare se pune în legătură cu natura duală a luminii, stabilită prin teoria electromagnetică (în acord cu erezia mea terestră) și și corpusculară a luminii. Poate este nevoie în primul rând de o teorie asupra originii luminii, deci de un fundament ontologic al existenței luminii.

În definitiv, puteți spune, aceste text e o meditație asupra felului meu personal de a gândi, un fel de pagină de jurnal. Datorită condiției mele sociale, aceste rânduri pot fi încadrate în mulțimea extinsă a elucubrațiilor unor nebuni, de care nimeni nu se sinchisește. Un fel de Don Quixote în negativ, adică inversul persoanei credule și vrăjite de cărți a binecunoscutului hidalgo. Cu toții știm că noii don Quixote sunt opusul celui original. Explicarea pe care o încerc pare a fi sofistică și pe alocuri sofisticată. Este de fapt o pre-legere către înțelegere.

Un ultim lucru pe care îl voi nota e semnificația morală și afectivă pentru mine a acestui model fantezist. La prima vedere pare un model opac, sursă de emoții negative sau născut din emoții negative și reacționar, retrograd. După ce mi-a venit această idee ciudată legată de astfel de lume mi-am dat seama că pare doar ceva rău, fiindcă noi suntem obișnuiți cu o viziune deschisă, care oferă iluzia libertății și eventualei explorări și colonizări (un termen din știința popularizată) a spațiului cosmic. Modelul invers ar părea o închisoare și limitare a condiției umane, a omului mândru și dornic de experimente noi și aventură, în general membru al numitei culturi occidentale. Dar pericolul vântului cosmic, radiațiilor și meteoriților dintre stele și planete, cu o atmosferă terestră doar ca protecție, mie mi se părea o imagine și mai terifiantă. Omul are întotdeauna nevoia să își facă o casă, nu doarme sub cerul liber nici în condiții optime, ci în corturi sau colibe. Cât despre dorința de aventură – să nu mai spunem: este absurd să vrei mai mult decât ai, când de fapt planeta este mare, doar că omul circulă cu viteză mare la suprafața ei, dar fără să observe toate cele care sunt – infinite posibilități de combinare a factorilor materiali și psihici din lumea noastră comună. Acest gen de comuniune – oricum existentă între oameni – de data aceasta creată de spațiul sferic comun, conduce la ideea responsabilității comune și asumării responsabilității. O lume mai pașnică și mai bună pentru toți, o lume în care fiece colțișor și fiece om e respectat și acceptat pentru ceea ce este. O lume în care nu distrugem în mod iresponsabil și cercetăm lucrurile cu mirare, iubire și respect. Unde nu plecăm în aventuri inutile și fără a avea nevoie de ceva și nici date suficiente cunoscute. O lume cu infinite posibilități de cunoaștere totuși, prilej pentru acțiune și sentimente frumoase. O lume în care iubim și apreciem oamenii și lucrurile pentru ceea ce sunt ele.

Așa am simțit eu că ar fi fost dacă lumea era invers. Dar, până una-alta, avem deja o lume frumoasă și poate că tot acest model al meu e doar o metaforă creată de un suflet trist și obosit. Lumea în care suntem poate fi și ea o lume a tuturor posibilităților și a asumării responsabilității în forma în care este și putem să fim oricum emoționați de frumusețea și prețuirea ei ca atare, fără orgoliu de conchistadori sau supermeni. Cu mintea deschisă pentru spațiul deschis, cu respect pentru natură și pentru strămoșii arhaici, care au descoperit forme geometrice precum cercul, pătratul, triunghiul cu mult timp în urmă, folosindu-le în construcții și alte îndeletniciri. Ori poate Dumnezeu însuși s-a deghizat sub chip de om și ne-a arătat calea cea bună.