femeie, sângele tău e cerneala peniței himerei
dansând sunt pe sârmă deasupra de haos
enigma în păr îți așezi în feeric
și iar facem focul pe buzele noastre
ale tale-s un abur și sărut o nălucă,
fără mine-n odaie nu-i nimeni
doar fantoma ta cu pielea iscălită-n poem
exiști, într-o zare departe plecată
ți-ai lăsat în urmă stafia, o-mbrac în trup dintr-un ieri,
îi dau răsuflare de-amor
spre împlinirea vestirii de doi

femeie, în tăcerea de tine aici
coaja vieții mi-e seacă și-n miezul cel străpuns de zadar
am rătăcit drumul către rugăciune iar pe Domnul
l-am zidit în pieptul tău cel departe

lacrima traversează obrazul spre gură,
a spune tristețe, femeie
de vreo mie una șeherezade încoace povestesc pustiul de tine
misiva se scrie cu greu,
aceleași cuvinte-s topite în hârtia plină de singurătate,
aceea ce strigă-n timpan de sisif

femeie, știu, te-am alungat ca pe-o curvă,
prea făceai amor cu toate stihurile mele
de-mi nășteai zilnic prunc de părere,
obosindu-mi căutările să-ți dau verb nou la pat,
acum, femeie, versul îți caută ochii
negăsindu-i, dedesubt se deschide bezna