mi s-au întâmplat prea multe să mai zic a fi copil
leaturile mi s-au adunat în zenitul probabil al vieții
alerg spre senectute pe asfaltul de mâine al timpului
căutând clipa de eternitate din buzunarele lui Dumnezeu,
intrând cu ruga în sfânta odaie a Raiului
cugetul îmi cercetează Credința, gândurile au aripi de ceară,
mi se topesc în Soarele Domnului

idolatră singurătate mi-e-n icoana oglinzii
din pricina liberului arbitru existenței îmi sunt propriul dumnezeu
chiar dacă Cel Mare își mai bagă coada Luminii prin lume,
printre oamenii în haine de tenebră

penița udă de cuvânt îmi mai anesteziază lipsa,
îmi lipsește moșneagul din mine a scrie înțelept
și multă-nainte mi-e ninsă hârtia

cititorule, zi dumitale de-i drept să mă doară albu-n piept
și fără copilul din mine să fac bulgări de cerneală,
să mă bat cu ei cu poezia-n joaca de-a cuvânt,
să am pe gură mormânt,
slova să-mi strige tăceri

era ieri,
femeia din interiorul prezenței îmi sucea mintea-n amor
pe-atunci scriam tăvăliri pe covor, două existențe în clipa clocotită
udându-ne cu salivă fierbinte pielea de pe noi,
scriam pe-atunci cu cerneală de sânge-n hârtie de carne

azi
e frig în călimară, cerneala rece înșiră palavre în pergamente aproape
curățate de alb,
gata, cititorule, ai răbdare
să văd cum închid naibii ușa
în nasul peniței

* * *