numai eu puteam să-mi bat joc de o asemenea dragoste
fără sfârșit
am lăsat ochii în pământul din care lumina a scos-o pe mama
convingător
am reluat scena de la a fi sau a nu fi
îl iubesc pe hamlet
semănăm
un romantic proscris

de câte ori mergem la ioan
iese în stradă
nerăbdător
după tata
unde este banditul
nu așteaptă să îi răspund
ocolește mașina scrutează magazinul din colț
înainte să pun întrebări mă lămurește
așa îi numeau la pușcărie
bandiții poporului
pune pe masă un borcan cu miere de casă făcută de el
și mierea și casa
împreună cu alifii și medicamente cu care îmbie nevestele tinere
să le pipăie sânii

aprinde o țigară
de dragul timpurilor trecute nu fumează
reconstituie lumina slabă din stele și de la zăpada rămasă pe gratiile
prin care numără sfârșitul anilor
gardianul aruncă o găleată de apă pe jos
până la ziuă
gheața îngroșându-se pe masa compactă de carne și ecoul pașilor
ce se îndepărtează sunt singurele semne că viața a trecut
pe acolo

îți voi trimite lampa de care mi-ai scris
să umple golul din cameră
înainte ca părerea de rău să mă sufoce
în somn
avem voie orice
singurătatea pretinde că doar eu pot să nu respect o asemenea dragoste
fără sfârșit

cel mai bine mă simt până se crapă de ziuă
între orele morților
urc scările ca pe clapele unui pian
mâinile tale născocesc povești cu zâne și feți-frumoși
ce trăiesc
mii de ani
îndârjirea cu care mă iubești mai frumos decât toate lucrurile pe care mi le-a oferit
universul
mă face să tremur
ca să nu menționez și alte lucruri peste care poți să dai noaptea

cum lampa are locul său în casă așa tu ai generat o reacție de apărare a inimii
precum un vacccin împotriva a milioane de viruși
formula lui s-a lipit de memoria sângelui
așa că dumnezeu nu are nicio scuză

te-aș iubi la paris într-un hotel de mâna a doua
în camera unde o umbră la căpătâiul lui luchian
i-a cântat la vioară
și
înainte să plece a șoptit
scuze maestre sunt george enescu

ți-am scris ca să înțelegi ce însemni pentru mine
și
greutatea sub care mă aflu