Acolo unde aerul e limpede și albastrul munților lasă o amprentă puternică pe retină, se află un sat, cu numele de poveste, care nu trebuie menționat, fiindcă se leagă de povestea vieții trecătoare a unor oameni. Satul e o organizare a materiei sub regnul unui spirit centralizator, înlănțuind amintirile cu clișee fotografice pure și monumentale, ca niște grupuri statuare în iarnă, sub un cer senin. Copiii, fermentul prolific al legendei rurale, se joacă în tina uliței, unde soarele întărește urmele vitelor și căruțelor de-a valma într-o crustă a lutului galben-auriu, păstrând amintirea vie timp de zile și săptămâni.

Asemenea, toate locurile și obiectele, păstrează timpul încremenit precum cuiele unei roți dințate – timpul se macină cu salturi, sare din rost în rost, se hodinește pentru a porni din nou la drum.

Satul a fost în viața mea prototipul și leagănul unui mod de existență – acela al copilului cu bunici țărani, cutreierând țara, trecând printre munți și printre văi către albia unui râu, tulbure și înspumat, mai înainte ca nisipul să fie așternut cuminte în jurul unui lac de acumulare și al unui baraj.

”Printre munți și printre văi” era un cântecel dintr-o carte pentru copii – lucrurile toate treceau ca prin urechea acului și apoi dispăreau, în moara cu aripi negre a diferenței potențiale dintre sat și oraș. Munții și văile și dealurile – acel orizont ondulat specific al spațiului mioritic, conform lui Lucian Blaga – funcționează ca o zonă tampon, ca o poartă a trecerii dinspre ființare spre neființă, dinspre prezentul simplu spre uitare, spre perfectul compus. Satul este epicentrul sacralizării și prelucrării faptelor de cultură emergente, turnate în forma durabile, în crusta intelectului rotitor de stele și aștri conform logosului care îl locuiește. Între tină și stelele numeroase și cu strălucire vie se țese o formă proprie a logosului, un primordiu al poveștilor limbii române în general, ca pretutindeni unde organizarea aceasta a formei embrionare a spiritului atinge și îmbrățișează întregul. Un holomorfism spiritual care vorbește prin amprente tari și stabile.

Numele lucrurilor sunt așezate în bună rânduială și pace bună cu toată vecinătatea, de la numele hotarelor până la numele părților componente ale unei căruțe lucrate la rudar și la fierar – toate trecând printre munți și printre văi. O magie bine temperată care ascunde nestemate uitate sau abia descoperite – un bunic – care face schimbul cu un lord John de spiță veche, dacă e să ne ghidăm după poezia lui Coșbuc, un Ioan ca toți Ioanii din sat, într-o ureche și el în urma unui accident domestic, botează, fiind și descendent al Sfântului botezător, locuri precum Mlăcile, Podul, Chiscul Secăturii, Crucea din deal, Higii, Cetețeaua, Vărtoapele (nu Hărtoapele), Părăuțele, Răstoaca, părăul lui Achim – o parte din acestea reunite cu drumul citadin al copilului, ca într-o schimbare de tablouri într-o piesă de teatru. Și mai presus de toate, Coasta – loc mitic de preschimbare spirituală, de creare a unei Eve cu specific mioritic dintr-un Adam local. Drumurile pe hotar sunt numite căi conform termenului latinesc, și se regăsesc în viața urbei bucureștene în forma Căii Moșilor unde copilul locuiește, amintindu-și de moșul sau bunul său din sat. Toate aceste corespondențe se petrec firesc, pe negândite, într-o perioadă a disoluției unui sat fantastic, a unei lumi aparte, unde bunicul aruncă și el vechiturile într-un loc magic – la scorbura unei sălcii, loc numit Făuriște, unde te aștepți să apară în miez de noapte pitici sau elfi făurari de obiecte fantastice. ”Pustii sunt lanuri și câmpii, pustii sunt horele din sat.” În satul cu hore se învârte focul orașului, precum și în oraș e conținut satul, între cei doi termeni ai acestei inegalități circulând entități noetice în ambele sensuri.

Pusă față în față cu un eveniment trist, fetița de odinioară – eu - gândea că satul se va destrăma după ce mor bătrânii din generația bunicului, născut în 1925, bărbați și femei care creșteau viță-de-vie și cucuruz, vaci și bivole și își lăsau oile în grijia ciobanului. Copiii lor plecaseră toți la oraș, din câte se spunea. Era, se pare, un fenomen de migrație și deruralizare, specific pentru anii 60-70 din secolul trecut. Aceasta a fost înaintea nașterii mele, iar eu, timp de 50 de ani, am fost martora unori schimbări care au lăsat brazde adânci în viața socială – cum a fost, de exemplu, trecerea spre o altă formă de educație și economie a psihicului – așa numita ”a doua alfabetizare”, la trecerea în era digitală. Bunicii mei în schimb, erau marturie vie a școlii de odinioară, povestind că învățau să citească și să scrie pe tăblițe – precursoare ale tabletelor electronice și cărților în format electronic.

Erau gospodării greu de întreținut, dar nici cei foarte bătrâni nu renunțau la vaca lor. Satul s-a șters încet din amintire și a alunecat în altă dimensiune odată ce moșu ne-a părăsit. Psihologic a existat o ruptură față de alteritate a mea – lumea mirifică dar și nefamiliară a satului, zonă cu oameni cu temperament năvalnic și învățați să muncească și cu plugul și cu boii la car, unde femeile își țeseau lâna singure, iar bărbați trăgeau la coasă din zori de zi, vara. Satul mi-era oarecum străin, ceva mă făcea să cred că lumea citadină e mai aproape de felul meu de a fi. Dar nimic nu m-a impresionat mai mult decât aerul și liniștea din satul copilăriei, ori decât pădurile rar umblate de picior de om. Adesea, întors cu carul plin de fân de după dealuri, bunicu trăgea înhămat singur de loitre, pentru a duce carul mai adânc în șură, ca un Sisif ridicând bolovanul, sau asemenea lui Hristos, dar ducând după sine întreaga lume a satului, care apunea lent, ca un miracol, în acel colț de pământ făgăduit, sub cornul abundenței greu de stele precum holdele de grâne.

La fel cu fagurii unui stup părăsit, casele bătrânilor rămâneau goale una câte una, dar rândunelele și berzele încă mai găseau o vreme rost pentru cuiburile lor. Lumea de muște roind și zumzăind în jurul vitelor și grajdurilor a fost înlocuită de o lume de urzici și păianjeni veninoși, care parcă erau acolo de veacuri, dar nimeni nu îi chemase acasă. Copacii bătrâni se rupeau despicându-se, smulgându-și din coajă fâșie după fâșie. După moartea bătrânului, via a fost scoasă din rădăcini, lăsând gol pământul din lumea din spatele curții. Precum via, și cimitirul era loc sfânt, situat tot din sus, pe dealul din spatele caselor. Biserica la fel. Sătenii au trăit mulți ani aproape toți, născuți fiind în coaja unui pământ curat, crescuți cu hrană simplă și curată și pită de casă, bând apa de la șipotul de gheață din capul satului, alunecând în moarte precum frunzele căzătoare și grăitoare de șoapte în fiecare toamnă.

Timpul era în mod cert dislocat față de lumea citită în cărți și hărți, amintea de povestiri fantastice, precum cele ale lui Gala Galaction sau Mihail Sadoveanu. Ceva magic și nostalgic precum astmosfera din cartea Le grand Meaulnes sau din scrierile despre bunici și copii ale lui Ionel Teodoreanu. Vreau să spun că timpul era ritmat de clopotul bisericii situată tot în deal, care trăgea de ieșire duminica pe la prânz. În rest timpul trecea pe furiș. Dar orice urmă de nostalgic se ștergea sub puterea prospețimii și jocului vesel de arome dintre grădina de zarazavat și flori, cu cimbru, busuioc și dalii grena generoase și soba neagră și veche pe care se coceau scoverzi sau clătite. Era atât de multă vitalitate și foc, încât aproape că nu mai credeam că vor dispărea toate. Încă și acum cred că dictonul ”Verba volant, scripta manent” refuză să spună adevărul, fiindcă, fără memoria vie, lucrușoarele săpate în piatră sau scrise pe hârtie, sau, încă și mai clar, memorate în mediul virtual, nu pot să se perpetueze. Există o lume vie a satului care ne cunoaște amprenta mâinii și tălpii, care ne știe mirosul, o lume de păduri mereu tinere, cu vietăți sălbatice, care se întrețese cu experiența milenară a omului viu, cu obiceiurile și izbânzile lui. Această lume e ca o carte deschisă spre cer, prinsă în coperți de Calea Lactee și noi scriem în ea după puterea noastră și o învățăm bob cu bob, pe de rost, cum se spunea în sat. Memoria vie a lucrurilor articulează lumea valorilor culturale și civilizatoare de hard-core, oferindu-i programul sau partea de soft, precum într-o limbă sensul e dat de declinarea sau conjugarea feluritelor verbe sau altor părți ale vorbirii, dar regulile gramaticale stabile mențin osatura întregului mecanism, astfel încât o parte fără cealaltă nu poate exista, nu poate fi întreținută, menținută. Mecanismul gol, ca o carcasă, e lipsit de semnificație și suferă uzură morală și fizică accentuată.

În momentul distanțării accentuate a lumii rurale față de oraș, momentul când cele două ipostaze păreau să fie două lumi distincte, bătrânul meu a murit, lăsând în urma lui același Hristos de tinichea pictată prins de troița din uliță, și poate o ușoară pată de rugină ca o lacrimă pe obrazul lui.