femeia aceea șchioapă se poate să fiu eu,
pășește ca mine și parcă gândește ca mine, singură,
așa cum gândesc toți oamenii singuri
adică cu marginea ochiului ascuțită,
întoarsă înăuntru ca un colț de batistă la înmormântare,
agățând imagini în fugă, colțuri de clădiri demodate, flori din ghivece,
care stau să înflorească,
repetând ceea ce ochiul a îngropat în sine,
ca pe o conjuctivită rebelă – o boală a conexiunii cu lumea largă,
femeie care urcă și coboară pe scări rulante,
visând la o altă listă a lui Schindler în care ea să fie inclusă,
scrisă cu foiță de aur presată cu un pix, ca în copilărie,
când ea avea ștampilele ei cu flori înmuiate în tuș violet –
mai știți oare cum miroasea ?

femeia aceea se poate să fiu eu,
aș trage-o ușor de păr, să o fac să își recapete speranța,
să i se întărească rădăcina vieții ei – viță-de-vie cu struguri albi,
ca o imagine pe o tapiserie pe care o vezi bine doar din depărtare,
să îi arăt că încă țin la ea, că o iubesc – dar mă tem că ar crede
că sunt altcineva și apoi ar urla văzând că sunt tot ea,
scrisă cu letrasetul sau cu cerneală neagră prin șablonul din plastic,
dezamăgită că a îmbătrânit pe sărite, din luni în miercuri,
din joi în sâmbătă…