12.02.2021
Bună ziua, astăzi avem parte de o vreme pe cinste, este cu adevărat iarnă, vîntul şuieră insistent, în sfîrşit putîndu-se desfăta după bunul său plac. Am cam uitat cum se simte o iarnă adevărată, dar meteorologii transmit cod galben de vînt şi schimbare bruscă a temperaturilor, deci vom avea cel puţin o săptămînă rece, aşa cum şi trebuie să fie o iarnă pe meleagurile noastre. Dar totuşi e frumos, viscoleşte, zăpada continuă să se aştearnă pe ici, pe colo, pe dincolo.
Sunt la muncă, astăzi am să vorbesc cu tine fiind la birou. Realizez în aceste zile că sunt mult mai puternică decît aş fi crezut… rezist! Comunicarea am redus-o pînă la un salut abia şoptit, un la revedere abia desluşit. Evit întîlnirea privirilor, însă ieri am făcut greşeala de a-l privi în ochii Lui plini de regrete şi îndureraţi. M-au străpuns pînă în adîncul sufletului şi toate măruntaiele mi s-au făcut boţ. Nodul din gît m-a determinat să nu îmi mai permit a-l privi, a-l admira, a-l adora, am întors privirea şi, din nou mă uitam pe geam, nevăzînd nimic în faţa ochilor. Este destul să îi întîlnesc privirea, ca sa dispară convigerea că totuşi, pot face faţă situaţiei, că mă pot abţine, pot trăi în carapacea mea. În fiecare zi încearcă să prindă un dialog cu mine, dar realizează că monologul e tot ce poate obţine.
- Ieşi naibii din carapacea ta, cît poţi sta aşa supărată, aşa fără noi?...
- Chiar ţii mai bine aşa?...
- Vrei să tac, să te las în pace?... Încuviinţînd din cap, îl determin să îşi sfîrşească repetatul său monolog.
Cele 45 de minute petrecute împreună tur – retur, erau mai bine de un an atît de aşteptate, atît de rîvnite, atît de plăcute şi pline de pasiune, că acum au rămas doar o amintire, doar o dorinţă care din durere şi orgoliu nu vor fi repetate. E al naibii de dificil să stau alături de EL şi să mă prefac că sunt bine, de aceea nici nu fac acest lucrul, sunt aşa cum sunt, sufăr, plîng, regret, dar nu voi ceda, nu voi face cale întoarsă. Prea de multe ori am tot încercat să mă abţin de la noi, dar eşuam, prea de multe ori mi-a promis că va lua EL o decizie, ca în final tot eu să fiu cea cu sînge mai mult în vene. Ieri mi-a replicat că nu mă mai recunoaşte, nu crede că eu pot fi atît de rece:
- Eşti atît de diferită, nu pot înţelege cum o fiinţă ca tine dulce, gingaşă, frumoasă se poate transforma peste noapte în ceea ce eşti acum…?... tăcerea Lui mă face să înţeleg că nici nu ştie cum să mi se adreseze, cum să mă descrie, cum să îmi vorbească. Toate aceste încercări sunt pentru a mă determina să încep măcar o mică conversaţie, măcar un pic să mă scoată din tăcerea de plumb. Lipsa de manifestare pe care o arăt persoanei Lui îl face să sufere, să se întrebe dacă sentimentele mele au fost adevărate, dacă totul a fost aievea. Posibil că EL nu a realizat încă, că eu doar această cale am găsit-o pentru a mă îndepărta de noi, să mă închid în mine şi să manifest o indiferenţă totală. Sufăr, dar altfel nici nu se poate, marea suferinţă e născută din dragostea adevărată. Ştiu că nu merită un astfel de comportament din partea mea, ştiu că rarele mele replici sunt tăioase şi îi sfîşie inima, inima în care eu am fost un timp preţios Împărăteasa Lui. Dar şi tăcerea e un răspuns, răspuns ce eu de la EL l-am cerut, de la EL l-am aşteptat. Acum realizez cît adevăr purtau cuvintele Lui, Noi existăm atît timp cît vei dori tu! Eu am dorit, am dorit la infinit, dar nu mai am puteri să doresc ceea ce de drept nu este al meu, nu, nu mai pot aşa!!! Ştie ce simt, ştie că voi simţi şi în continuare, dar în tăcere, EL v-a trăi în inima mea, în lumea mea lăuntrică.
Pe astăzi credcă e tot, sunt prea zbuciumată, urmează 2 zile de weekend şi… 14 februarie… fără EL.
În anul ce a trecut, Ziua Îndrăgostiţilor, a fost sărbătorită de noi pe 13 februarie, dar a rămas o amintire feerică, sper să am destulă aspiraţie pentru a-ţi relata experienţa unei vizite la restaurant în pijamale.