Autorul acestui articol, Cristian Petru Bălan, a publicat la data de 15 mai 1971, în ziarul prahovean „Flamura Prahovei”, descoperirea sa că delicatul ”poet al florilor”, Dimitrie Anghel, locuia deseori la Scăieni, actualul oraș prahovean Boldești-Scăieni

Delicatul poet al florilor, scriitor romantic prin excelență, de un rafinament deosebit, care a marcat în literatura română trecerea spre poezia modernă, venea, spre sfîrșitul vieții, vară de vară, la Scăieni, în locuința fratelui său mai mare, Constantin D. Anghel. Informația aceasta este inedită și o dețin de le Viorica Anghel, nepoata poetului și fiica lui C.D. Anghel. Acesta își cumpărase în Scăieni o casă veche, dar rezistentă și frumoasă, cu cerdac înalt, cu vie în spate și cu grădină în față, în vecinătatea imediată a casei fiind o vâlcea și, în continuare, o întinsă pădure de stejari. Clădirea se afla pe dealul dinspre comuna Pleașa, iar aerul răcoros al pădurii îl înviora totdeauna pe sensibilul poet al universului floral.
În casa doctorului în drept C.D. Anghel veneau uneori tovarășii săi din cercul socialist de la Iași ori Paris - I. Nădejde, Paul Bujor ș.a., care, în 1898, la Congresul al III-lea al P. S. D. M. R., l-au ales în conducerea partidului.
Poetul D. Anghel (Mitif, cum i se spunea în familie), simpatizant fervent al socialiștilor, venea de la București la Scăieni, nu atât pentru a-i întâlni pe prietenii fratelui său, ci pentru că locul și împrejurimile îi aminteau mult de plaiurile natale moldovene din satul Cornești, unde se născuse și copilărise sub mângâierile calde ale mamei lui care-l va lăsa orfan la vârsta de 6 ani și jumătate.
Se pare că Dimitrie Anghel va începe să-l viziteze pe fratele său din toamna anului 1909, dată ce coincide și cu prezența lui în șezătorile ținute la Ploiești de Societatea Scriitorilor Români, al cărui membru devenise. Vizitele se îndesesc spre anul 1913, când Mitif se retrăgea la Scăieni pentru a-și consuma o dramă sufletească neprevăzută, izvorâtă din firea lui foarte sentimetală. Se cunoaște că ultimii ani din viață și-au lăsat amprenta profundă asupra creației sale.
Nu știm în ce măsură pădurea și grădina cu pomi în floare de la Scăieni i-au putut aduce liniștea sufletească. Știm, în schimb, că toate acestea l-au silit să se destăinuie în versuri luminoase, să-i stimuleze creația. „În livada din fața casei tatălui meu, aici, la Scăieni, a scris unchiul Mitif cea mai frumoasă poezie a sa, „Balul pomilor” - mi-a mărturisit Viorica Anghel, nepoata poetului. De față erau atunci și marele critic literar Acad. Dumitru Panaitescu Perpessicius cu soția dumnealui, doamna Alice, care era verișoară cu domnișoara Viorica Anghel. Stăteam toți patru de vorbă în cerdacul familiei Anghel, fiindcă și criticul Perpessicius venea des la Scăieni unde locuiam și eu prin apropiere și unde conacul Anghel era punctul nostru de întâlnire. De asemenea, am fost de mai multe ori invidat de criticul Perpressicius acasă la dumnealui în Capitală și am purtat corespondeță atât cu dânsul cât și cu fiul domniei sale, Dumitru Panaitescu-Perprssicius Jr., profesor universitar de limbi romanice la Universitatea din București. Am multe amintiri despre relațiile mele cu această onorabilă familie.
Pentru că acum este iarăși primăvară și pentru că pomii înspumați de flori se înclină iarăși la cea mai mică adiere a vântului, să murmurăm din nou fruoasele versuri din poemul pe care Dimitrie Anghel l-a conceput la Scăieni: „Se cată ram cu ram, se-nclină, și-n urmă iarăși vin la loc,/ Cochetării și grații albe și roze gesturi, dulci arome/ Împrăștie în aer danțul acesta ritmic de fantome,/ Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc...” ”

FOTO: Prof. Cristian Petru Bălan