mai întâi gestul palmelor – era o deschidere bruscă, ca și cum s-ar fi pregătit să aplaude, ca și cum ar fi tras deoparte draperia de lângă geam, într-un tren încins de soarele după-amiezii, iar ea, o femeie pe care o cunoșteam vag, dormitând rezemată de ușa compartimentului, cu părul în dezordine, până când gestul cu care își înnoda brusc baticul la spate, ca o credincioasă la slujba duminicală, avea în el ceva magic și teatral, și soarele îi sclipea în ochi, luminându-i doar ochii, lăsându-i pe buze umbra tremurândă a literelor imprimate pe perdeluța din geam.

era un moment de tăcere de vreo oră și lumina aluneca treptat pe gâtul acestei femei, de parcă ar fi căzut ca nisipul într-o clepsidră sau pe un ceas solar, eu însămi mă simțeam atrasă deodată ca un arc lăsat liber, să citesc hieroglifele închipuite de cutele rochiei ei, pălită de soarele verii rurale, moment prelung de subită durere de parcă aflam, ca un copil orfan, cine fusese mama mea... de parcă locuiam o vreme scurtă în rochia ei veche cu mâneci bufante și îmi imaginam că eu eram copilul ei, un copil care crescuse singur într-o casă mică, de parcă dormita încă în pântecul mamei, desenând cu pixul din care cerneala curgea, lăsând o linie îngroșată cu noduri, prințese triste în rochii bufante și castele cu ziduri joase, înalte până la umărul domnițelor cu părul lung și cârlionțat.

apoi gestul palmelor ei, care se așezau cuminți pe lângă corp, și capul obosit legat cu batic albastru, înfofolit ca o păpușă de porumb, cu venele gâtului zvâcnind, și eu în deșertul din gândurile mele, urmărind siluetele stâlpilor de electricitate în fuga trenului, ca pe niște palmieri.

mă gândeam că chipul femeii de lângă ușă se reflecta pe geam dublat, că se întorcea parțial în soarele care rupsese brusc sigiliul care o lega de căsuța mică și de pașii mamei sale, sau de pașii copilului ei lăsat în grija altora, chipul ei frumos ca un vitraliu străpuns zi de zi de soare ca de o pedeapsă și târât pe dușumea și pe mesele orfelinatului ca o icoană.