Într-un timp fără măsură, (se pare că e o somnolentă dimineață de duminică), liniștea străzii apasă gândul meu cuminte, parcă mă calcă cu călcâie cuminți ca petalele de trandafir, ca un prunc ce încă nu știe a merge, și cerul cade înlăuntrul emisferelor mele cerebrale și se deschide ca un cerc în jurul chipului meu de fecioară, ca în picturile cu madone, visele mele au dat deja spice și mustăți, ba chiar și aripă de noapte răcoroasă către orele de taină ale clopotniței bisericii, când zboară țipând rândunele, de jur împrejur.

Inima lumii e gestantă și poate că din ea crește o altă inimă după care vom măsura secundele - mici zei care țopăie din loc în loc, din sinapsă în sinapsă, din ființă în neființă.

Razele se ţes ca în năvod, întinzând un văl peste răstoacă, paşii mei apasă greu pământul care strănută de apă. Când seara prinde să-şi aşeze ceaţa rece şi grea,vorbele dintre mine şi lume mă năpădesc în vălmăşagul de trestii şi răchite, tot mai umed bolborosind, ca păsările de apă, tot mai alunecos şi blând, printre meandre de sânge şi inimă şi timp, odgoane ale unei corăbii din ţinutul de poveste al vieții.

Ţipătul pescăruşilor ca un foc a învolburat undele albastre ale scărilor în spirală dintr-un vis pe unde mugurii aripilor noastre pocneau blând, într-o ultimă primăvară a întrebărilor; paşii tineri ni se îmbrăţişau strâns şi peste buzele uscate şoptea catifeaua de ape a vântului de aprilie, în timp ce gândul tău rotitor se scufunda în pupilele mele.

frunzele subţiri se cuminecă sub zăpada întârziată, se face jertfă de inimă nenăscută, ca mâna unei ţărănci iarba se înnăspreşte, se leapădă de mătănii, cade grindină de boboci de floare, crăpaţi a rugăciune...în urma ploilor stau ţepene și verde închis storurile ştirbe de lemn, iar dincolo de fiecare zid umbrit doarme în leagăn o păpuşă veche. acum sunt dreaptă în mers, mi s-a înfăşurat pe mijloc şalul bunicii, întors pe dos -- ascund o primăvară rece şi aştept să încolţească grâu sălbatic dedesubt

Poate într-o zi mă voi fi născut mai departe, la mare distanţă de locul unde se zbuciumă molatec umbra jarului pe zidul vechi. Cercul soarelui din trup, amprentă de fugă rotitoare pe nisipul memoriei, s-a strâns atunci în mine ca zăpada topită în martie. Poate era mai departe decât visele, undeva printre seminţele toamnei, dormind ca nişte păduri îngropate cu vârfurile ostenite de-un zbor înalt, mai albastru decât tăcerea dintâi. Şi umbra mea s-a întors acasă. În aceeaşi zi.

Către sat plopii sprijină, tremurând şi timizi, fierbinţeala amiezii; paşii uită sigilii în praf, simple căderi de cuvinte trecute prin sita amintirii. Copilul ce am fost ascultă în depărtare cum din mraniţa pădurii cresc apele repezi ce vor îneca nisipul luncii şi rădăcinile uscate şi arămii odată cu lăstarii noştri, într-o năvalnică creştere spre cântul de argint al nopţilor cu luna ca ochiul întredeschis.

(compilație din poeziile mele de demult, cu mici adăugiri, din 2007-2010, când scriam foarte prost)