În următoarea vară am plecat iar la Moldova. Iar m-a întâlnit feciorul, cu zâmbet și brațe larg-larg deschise.
Încă din timp deciserăm noi, în pagini și telefoane, să facem acasă o adunare cu prezență totală -- în ciuda mărilor și a munților ce ne îndepărtează. Ziua înțelegerii fusese aleasă o Duminică Mare.
Cred că așa hotărâre luaseră și alte mari familii din sat. De ce? – Încă la sosire, cu o zi înainte de a noastră întâlnire, mahalele mișunau de lume, mașini și mașinele, microbuze, djeep-uri arătoase, limuzine cu numere străine...
Ai noștri s-au adunat în trei zile și trei nopți. Ultima a intrat pe poartă Jozefina, îi întârziase avionul. Planul era să facem o plimbare la părinți, apoi să stăm liniștiți la masă, să ne mai deschidem...
Am luat în mâini genți cu pomeni și ne-am pornit, în cârd, fără motoare. Soarele încă nu era sus, dar șleahul se vedea plin de oameni și oameni venind la vale. Si satul parcă se schimbase. Unde aruncam ochii – grădini curate, porți îndreptate, garduri colorate... Și asta nu era toată surpriza.
De-a lungul țintirimului se vedea îmbulzeală, de pietoni. O poartă boierească de metal, nouă-nouță, în ansamblu cu gardul de același model și culoare, stătea dreaptă în bătaia soarelui.
Poarta ceia înțepenită, neclintită, fabricată din donațiile băștinașilor și a lor inițiativă, era mândria primăverii. Sătenii nu se mai tupilau în mașini... – mergeau pe jos cu fruntea sus, să-i vadă pe alții, de alții să fie văzuți și ei.
În acea Mare Duminică, la acea ora matinală, o jumate de sat era pe drum, iar alta în lăcașul celor duși. Înăuntru nu avea unde cădea o frunză, dar toată lumea încăpea, și loc încă mai era. Oamenii se fereau, cedau cu curtenie, se cunoșteau, se recunoșteau, își strângeau mânile, se băteau pe umeri, se și îmbrățișau; la tot pasul zâmbeau, făcând să surâdă și fotografiile. Ambianța demonstra blândețe, clemență...
Marile familii din mahale, într-o noapte-două triplate, poate și înzecite, acolo se vedeau amestecate, unite într-o imensă putere edificatoare. Acolo se manifestau Negrii, Andronii, Cernații, Bălanii, Butucii; Ciobanii, Mocanii, Lavrucanii, Parfenii... și noi – Donalukenii.
Într-un colț a cimitirului lumea făcea roată. Se părea că acolo cineva recita ceva. M-am lăsat și eu împins de curioși. Deasupra crucilor, în liniștea mormintelor, răsunau cuplete:


Ce n-ar da un pământin*–
Să dea-napoi a Vremii Roată,
Încet- încet, puțin câte puțin
s-o învârtă invers doar o dată:
Ca, un apropiat plecat,
pe veșnicul meleag luat forțat
și încă nu uitat,
pe o zi măcar, cu suflet prins,
dar poate și întrupat,
la viață să revină încă o dat…
Să-și săvârșească ultima-i plimbare,
la care tinse înainte de urcare.

Și atunci, să-și vadă casa obosită,
spre jilavul pământ plecată,
poate, în piatră nouă ridicată...
Să dea de scânduri, pari de-ai lui, de el înfipți
– de ploaie, friguri, timpuri și omături înnegriți;
de fiare vechi în pod uitate, ruginite,
de cercuri de butoaie putrezite...
Să vadă el copaci uscați, părloage, garduri amărâte,
bătrâne vii, grădini – de ani și ani bătute...
Să-si vadă mândru-i liliac de lângă poartă,
rupt de romantici în a beznei șoaptă...

În casa mare nu-i lumină, nu-i mișcare,
măcar un șoarece de-ar roade în pod surcele,
sau un gândac pierdut să-și facă drumul sub podele.
La ce?.. – când la lumină nu-i fărâmă de posmag,
când praful stă de-un deget îngroșat pe-a ușii prag...
Ce stranie tăcere, alertantă!
Ca de mormânt, și nicidecum calmantă.

Dezamăgit, Venitul, înainte de plecare,
ar vrea să treacă la păduri, imașuri... la ogoare.
Să calce iarba deasă, pentru a lui picior aleasă,
să adulmece sălbatica căpșună neculeasă,
să tragă-n el mirozna florii răpitoare;
s-asculte freamăt de pădure, susur de izvoare,
calme voci, și țipătoare, de păsări sedentare,
cântate triluri fermecate –
în melodii de suflet revărsate;
Văi adânci, înalte dealuri să admire,
de pași străbuni cândva cutreierate,
de epoci bune-n scrieri consemnate –
Cu ele să-și noiască vechea amintire,
ce-ar tulbura cereasca-i stăpânire.

Apoi, Venitul, să facă cale întoarsă
în lumea sa, de vii neînțeleasă,
fără regret lăsându-și vechea casă.
Chiar dacă satul e uitat
și omu-i tânăr umblă de tristețe beat,
acel Sosit nu pleacă alarmat,
ci împlinit, umil și consolat.

În infinita, veșnica și tainica Neștire,
unde titanul de nisip n-ar profita de ocrotire
unde smeritul muritor găsi și-ar izbândire,
de-a pururea e loc de o sacră împăciuire...
Dar Sus predomină eterna nesimțire,
lipsește viul puls și sângele fierbând în vine,
ce cheamă dorul la frumos, iubiri... și ape line;
în lume adesea provocând rebelda pătimire.

În Cer nu sînt plăceri, nici bucurii, nici fapte bune, rele, mijlocii...
nici false și nici juste mărturii...
Și-atuncia, tot ce-i văz, auz și bunul simț,
și restul – fost lăsat de sobrii duși părinți – ce mai avem pe al nostru plai moștenitor,
n-a fost, nu e, și nici va fi întâmplător.