agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 152 .



Dilemă ontologică
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mircea2005 ]

2021-06-30  |     | 



Actul biblic al creației relevă faptul că omul a fost creat de către Dumnezeu din pământ și suflare îndumnezeitoare, ceea ce, potrivit învățăturii creștine răsăritene a devenit un argument pentru îngroparea trupului uman în pământ, deoarece, potrivit textului biblic, fiecare lucru și ființă pe care le-a creat Dumnezeu, trebuie să revină la stadiul curat al momentului creator în care au fost concepute: „pământ ești și în pământ te vei întoarce” (…). Prin urmare, după modelul sufletului insuflat care sine qua non tinde în mod natural spre Dumnezeu, trupul alcătuit din pământ revine firesc în pământul din care a fost creat. (a se insista pe noțiunile de formă a trupului care oferă identitatea sufletului).
În acest context, ritualul creștin al înmormântării comportă o varietate de dimensiuni și înțelesuri care ar trebuie atent abordate, deoarece, spre exemplu, în învățătura ortodoxă, trupul lipsit de suflet trebuie înmormântat în pământ pentru a respecta principiul și tradiția precreștină a Vechiului Testament. Trebuie menționat aici faptul că punerea într-un mormânt de piatră a trupului lui Hristos, dovedește, cel puțin speculativ, faptul că pe vremea Sa, înmormântarea în pământ nu reprezenta neapărat un principiu scripturistic, ci poate mai mult o valoarea tradițională. Totodată, relevă faptul că ritualul înmormântării este legat de zona geografică și de tradiția și obiceiurile populare. Mai mult decât atât, lucrările funerare, pe lângă faptul că reprezintă un argument vizibil și constant al prezenței cultului strămoșilor, constituie totodată dovezi intangibile ale continuității și valorilor sociale, culturale și morale ale unor întregi civilizații. În acest sens, între construcțiile funerare ortodoxe, întâlnim adevărate opere arhitectonice în care sunt păstrate rămășițele umane a mai multor generații ale aceleiași familii, îngropate și etichetate sub același nume de familie. În acest fel, acestea constituie reprezentare în fața posterității a unor culmi umane. De fapt, de la cel mai umil lăcaș de cult și până la cea mai solemnă și uimitoare catedrală, edificiile religioase nu fac altceva decât să glorifice prezența lui Dumnezeu în mormânt. Astfel de morminte, însă, la rândul lor, de asemenea, nu fac altceva decât să recentreze viața în moarte pentru a arăta că moartea poate fi biruită îngropându-ne în ea, dar nu oricum, ci cosmetizând-o, înfrumusețând-o arhitectonic spre a îi conferi veșnic, în piatră și fier, în forme și linii, chipurile vii care au trăit-o spre a fi îngropate acolo.
Să nu uităm nici faptul că cimitirele, ca și lăcașurile de cult, sunt considerate spații sacre în care nimeni nu trebuie și nu îi este permis să ucidă sau să fie ucis, indiferent de argumentele acestui act distrugător, care ar putea fi argumentat prin: iubirea de patrie, identitatea de neam, idealuri și valori strămoșești, principii și convingerile religioase, etice, morale ș.a. Cel care ucide aici este mai rău decât cel mai odios criminal care a trăit vreodată. Mai mult decât atât, în acest context, trebuie să ne gândim la moartea sufletească, care devine astfel un paradox, pentru că sufletul nu poate fi „îngropat”, adică întors, decât în/la Dumnezeu care l-a dat, adică înveșnicit, ceea ce face ca, într-un sens peiorativ noțiunea de infinit să se articuleze morții. Descoperim astfel că îngroparea și lucrarea funerară, și nu pământul, comportă volens nolens deplinul sens al vieții, care este în final chip al învierii, motiv pentru care, considerăm că se poate spune, de fapt, că fiecare lucrare funerară este o metaforă, un simbol al pântecului ca izvor dătător de viață... Oare, în acest context, lucrarea funerară, forțând nota, poate fi înțeleasă ca fiind un creuzet în care ființa omului este așezată pentru a fi recreată?!...
În context teologic ortodox o astfel de perspectivă îndrăzneață ar putea reprezenta o propunere de integrare a lucrării funerare în lucrarea sfințitoare și îndumnezeitoare a Bisericii în contrapondere cu învățătura iudaică, încă propovăduită, despre necesitatea îngropării în pământ a corpului omenesc. Acest text are pretenția de a fi citit ca teologumenă, motiv pentru care necesită o abordare în acest sens.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!