agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-07-14 | |
Glafuri (12).
Proză și poezie, selecții filosofice, pe temă: (Copacul tainic pereche - Fragmente de proză și poezie.) Ideea de pereche cere, acum, să se nască. Dragostea se împarte acum în două, apoi se divide în alte miliarde și miliarde de alte suflete pereche care plutesc, acum, tot mai departe unul de altul, împrăștiindu-se în întreg cosmosul, ca stelele, dragostea ar fi fost despărțită deja în miliarde de așchii. De-abia de acum, va începe pentru ele adevărata aventură, aceea de a se reintegra, odată, în perechea ancestrală. În bătrânul smochin, un pâlpâit de sevă aproape imperceptibil. Din el țâșnește acum o energie fantastică, dragostea va fi fost împărțită în două, apoi mai departe, în patru, în treisprezece, în o sută de mii, în miliarde de alte monade care plutesc acum tot mai departe, împrăștiindu-se în întreg cosmosul.Miliarde de suflete vor rătăci prin întreg universul, până când se vor așeza cândva în trupuri de carne, ca să strângă într-însele din mierea demult pierdută. Gândurile noastre se întorc înspre trunchiul cu inele bătrâne, într-însul un pâlpâit de sevă aproape imperceptibil. „Am visat că ne țineam în brațe strâns, ca și cum am fi fost două trunchiuri ale aceluiași copac. Privește acum, dragul meu, cum încă se scrie Simfonia Grande, cum pe trunchi se așază inelul împreunării de mire, și niciodată două trupuri de miri nu ar fi mai apropiate decât ale noastre. Cum mai cântă florile de foc să înflorească obscurele spații! „Vei căuta poteci, vei rătăci printre toamnele lungi, vei găsi mugurii spărgându-se, vei învăța. Ne vom iubi ca două jumătăți de lumină.” Apoi femeia, care la început, chiar era numai traducerea trunchiului alb și a sevelor. „Am visat că ne țineam în brațe strâns, ca și cum am fi fost două driade într-un același smochin. Și parcă ne-am fi împletit oasele, ne-am fi smuls apoi din rădăcini, veșminte cu pene ne-ar fi cuprins ca pe păsări, și parcă am fi țintuit astfel cel mai înalt reper de pe cer. Parcă amândoi am fi fost o singură pasăre despicând evantaiuri de frunze, sub inima uriașă a amiezii. Iubito, dacă ți-aș străpunge gândul cu o rază, poate că lumea ta s-ar răsfira înspre toate cele patru zări, și încă mai departe, tot mai departe, la fel ca stelele care ar alerga pe orbite.” În bătrânul smochin, un pâlpâit de sevă aproape imperceptibil. Din el țâșnește acum o energie fantastică, dragostea va fi fost împărțită în două, apoi mai departe, în patru, în treisprezece, în o sută de mii, în miliarde de alte monade care plutesc acum tot mai departe, împrăștiindu-se în întreg cosmosul. Miliarde de suflete vor rătăci prin întreg universul, până când se vor așeza cândva în trupuri de carne, ca să strângă într-însele din mierea demult pierdută. „Ochii tăi ar fi fost deschiși de acum spre o altă realitate. Te pierd, iubita mea...” Și parcă nu am mai fi atunci parte din bătrânul smochin, nu am mai fi atât de mult parte unul din celălalt, indivizibili, când ne legau aceleași seve. Ne-am împletit, în dragoste, ascultând porunca Zeiței Yuelao, în stelara, luminoasa paradă. Chiar aici, dincolo de o poartă străvezie, un Kirin își află bobul de rouă, de dincolo susură cântec de luthuri și alăute, soldați de hârtie se înzăpezesc și marșează pe stradă. Lumea este înaltă ca gândul, cine mai știe pe unde mai este atinsă de pene și îngeri... De ai ști cât mi-e dor, în noaptea asta smotocită de felinare, care veghează încă pe strada noastră atemporală, când, departe de lumina lor caldă, ori de ochii oranj ai felinarelor, se străduiește îndelung să adoarmă o noctambulă felină… Cât despre mine, voi rămâne pentru totdeauna așa cum am fost, nestatornic, și, mărturisesc, mai chem uneori stropii de ploaie, bolborosind incantații magice ca șamanii. Je serai toujours sur la route, voi fi întotdeauna pe drum, voi fi un derviș, un aed, un druid, voi fi Pelerinul. Să nu uiți, fiecare dragoste rostuită cu peceți de foc se naște sub un cântec de stele, acum, ca și în trecut, și atâta timp cât focul dragostei nu va apune. Poate ne vom reîntâlni. Pentru că ne-am iubit printre muguri începători, de stele albastre. Nu te supăra, te pârăsc Gardienilor dimineții că ești dulce, și încă mult mai frumoasă decât surâsul unui înger mărunt, și nu-mi lași trandafirii din mansardă deloc să adoarmă. De ai ști, te aștept cu toate felinarele care împing lumina asta caldă spre piept.(...) Emis se retrăsese, în camera ei, cu miros de Pichkari Nandi, aprinsese, deja, lumânarea din ierburi, care emana, împrejur, un parfum liniștit, se așeză goală și galeșă, aproape greoaie, pe sofaua grea, așteptându-l pe Fairann. Nu realiză, foarte bine, de ce parfumul florilor de Pichkari Nandi se amestecaseră, deja, cu mireasma din ceara pătrunzătoare, căzută, adică cu mirosul pătruns de ierburi sălbatice dinspre lumânarea pe care tocmai o aprinsese, nu înțelegea de ce camera ei era, deja, atât de impregnată cum așa miros de sfințenie. Șeica se ridică, galeșă, a deschis fereastra, fără să își dea, câtuși de puțin, seama că, de fapt, pielea ei (nițel negricioasă) se simțea ca o lumânare de ierburi, din cauză că îl așteptase, pe frumosul bărbat, atât. — Unde ești, Fairann? Și era foarte tulburătoare și plină de înfrigurări, când îl tot chema. *În Loa... — Anume, un loc de ghemuit capul, la tine în poală, Emis! — E un fel esență în aer, simți, Fairann?, spuse, continuând să îl mângâie pe păr. — De ce se simt, întruna, numai ramuri cu miros de Pichkari Nandi, când mă atingi tu, Emis? Nu știu, pesemne universul a luat-o, puțin, înspre Marea Grădină, înspre Loa, din care curge, intens, parfumul... — Înspre Loa?, a zis, la fel de sentimentală, Emis, continuând să îi mângâie, foarte simplă, părul. Ziceam și eu, unele lucruri pur și simplu nu se pot explica... spuse Emis, continuând să îl mângâie pe păr, cu un calm neclintit, dar cu o sensibilitate ascunsă. — Loa, pesemne, mă mângâie atunci, și ea, pe căpătâi... — E un fel de... mânuță cu ramuri de aur, ca niște aripi de copac, în aer, delicat, dinspre marele loc Taa! Adică îngerii, Fairann! Vorbesc, despre noi, îngerii! — Emis... — Adică Grădina! Ea te mângâie!, începu să râdă Emis, cu mătasea veșmântului atingându-i, încă, picioarele acoperite. Și încă râdea, cu cristal în gânduri, ascultându-l pe Fairann. — Nu știu de ce mă gândeam, de fapt și de drept, la Loa... Poate pentru că, acum, sunt alături de tine, de asta! Nu mai râde, Emis! Începu să zâmbească și Fairann, ridicându-se, începând să îi urmărească, de fapt, tresăririle, pe care le cunoștea, pe dinafară, și care, totuși, îl surprindeau, chiar și acum. ”Nu o să mă mai gândesc niciodată la Loa, Emis! Că prea râzi tu!”, spuse Fairann, încă râzând și continuând să îi urmărească mișcările ei delicate, acoperite de veșmântul amplu de mătase. — Nu te mai gândi la Grădină, Fairann! Pentru că Grădina o să se gândească, ea însăși, la tine! Loa o să se gândească la tine, Fairann! Nu mai râd... Și un râu, el curge și râde... Îți plac râurile, nu-i așa că sunt foarte ingenioase, toate? — Își fac, de fapt, drumuri perfecte, *prin lume... — Asta da... Pe lângă Migdal, se lăsase raza de soare, ca să alunece ca zăpada. „Cum este raza, Fairann?” “Raza este grea, trebuie să se rupă în două… E un fel de spic!” Fairann o apucă pe după mijlocul ei care era la fel de ușor ca o rază. Își adumbri, apoi, mâna întinsă, pe cutele de la mijloc, o simți pe femeie plină și parcă senzuală. Cum Emis abia își adusese aminte să fie. „De ce plângi, Fairann?” “Bărbații nu plâng niciodată, doar se prefac că au lacrimi. Să nu mă mai minți, să nu mă rănești, Emis!” Pe undeva, foarte departe un migdal se rupsese în două. Dragostea era, desigur, pe atunci, un migdal. Unul mai frumos decât oricare din migdali. Flori de Pichkari Nandi au căzut, foarte roșii, pe trupul Migdalului rupt în două. Pe afară este foarte frig, trupul Migdalului este rupt în două. Pasări foarte mici, de culoare violet, se împănează împrejur de furie și plâng pentru Migdal. „Apropie-te, Emis, și atinge cu degetele tale migdalul suferind, din care chiar și acum mai zemuiește chihlimbar!” ... Ea este, însă, undeva foarte departe și nu mă poate auzi. * Fairann se apropie foarte mult de frumoasa Emis, care era, de fapt, un Migdal rupt în două. Din ea, curgeau chihlimbarul, și perlele, și aurul, și picături mari de mir, foarte străine de locul acela. Din ea, creșteau vlăstari rupți, din care curgea chihlimbarul, și perlele, și aurul și picături mari de mir. Începu să o strângă în brațe, cu ochii în lacrimi, Fairann. „Emis. Emis. Frumoasa mea Emis.”, vorbea el, de nebun, cu copacul acela, iar Migdalul nu îl înțelegea, defel, pe Fairann. Din el curgeau însă chihlimbare, scoici cu nisip înăuntru, care urmau să se usuce și să lase în urmă câte o perlă foarte albă, curată, apoi aur și ulei foarte străin. Și, udându-se pe păr cu frunze de Migdal frânt în două, ca și cum ai rupe o pâine, Fairann se simți din ce în ce mai slăbit, apoi căzu pe genunchi, strigând-o, întruna, pe Emis. — Să mergem în Loa, Fairann! Să mergem în Loa... — Buzele tale sunt mai roșii decât bătăile inimii! Așa sunt buzele tale, draga mea! Sunt Bujori, și încă mult mai frumoase de atât!* — Am cules niște Pichkari Nandi, am aprins, foarte iute, lumânarea din ierburi, o lăsasem acolo, să se sfințească, într-atât mi-e atât de dor să îmi așez picioarele în apa aceea mică și străvezie din Loa! Unde să fie Loa, Fairann? — Te țin. Acum ești în Loa. Acum tu ești Loa! Și, încă, mai continuau să se țină în brațe, vorbind. Nu s-ar fi săturat unul de celălalt. Și nici nu s-ar fi plictisit. ”Tu ești Loa, Emis!” FRAGMENTE DE POEZIE pe temă specific filosofică: Emis și Fairann Nu poveste, da poveste, Nu poveste, da poveste, Îmi păruse că, în lume, multe locuri se arată Nu poveste, da poveste, Nu poveste, da poveste, Spun că mi-este dor de tine, chiar și-n visul fără pată Nu poveste, da poveste, Nu poveste, da poveste, De prin Loa, culesesem, iederă, de șapte ani Nu poveste, da poveste, Nu poveste, da poveste, Și căscioara de-o pusesem într-o stea de șapte bani Nu poveste, da poveste, Nu poveste, da poveste, De-mi rupseseră copacul, eu, din ea, nu am știut Nu poveste, da poveste, Nu poveste, da poveste, Lasă-mă să stau, cu tine, da, Fairann, prin căși de lut. Mura Dura mure dura mure-n rug dragostea mi-o pun la jug către trasul stelelor și-alungarea ielelor dragoste, pe la pereți umerașul, nasturi beți și fugind de la cămăși trei eșarfe de prin căși înghețată cu căpșuni și sarmale, grumpeni buni mure dura mure-n rug dragostea mi-o scot din jug stelele pe capul meu coronița cea de pleu că-s un fulg de fată mic și tu cel mai trist voinic și-o să vin, la tine, iar bagă-n seamă tu, măcar că sunt tristă, chiar și eu amărâtă și de pleu floricică-n albăstrimi dragoste de trei pătrimi încă pun o jumătate ca să vezi că se mai poate nu căta că-s tristă, iar vreau să semănăm, măcar de la mine, nu te du ca parfum de kamatu îți arunc spre trupu-ți flori și mă leg cu șapte sfori numai floricele, fii nu căta prin poezii șapte flori mă leg, iubești ca mereu să mă găsești mura dura mure-n rug doar spre tine îs sub jug cea mai dulce din strânsori și al treilea din sori să te aibă, de ești trist numai flori de ametist sunt captivă într-un dor țin la tine prea ușor și, întruna, te-aș iubi pieptul de nu mi-ar zvâcni temătoare, îți strig iar să ai milă cât de dar fulgul mi-s cel amărât și din mine, doar un cât nu clădi, din ziduri, iar că eu te doresc, măcar... dragoste, pe la pereți umerașul, nasturi beți și fugind, de la cămăși, trei eșarfe de prin căși înghețată cu căpșuni și sarmale, grumpeni buni mure dura mure-n rug dragostea e ca un jug! Hamadriada - poem de filosofie Copac eram, pe-atunci, și îmi fi încă Hamadriadă moale, în copac cu trupul meu, fântână prea adâncă ce seamănă cu cerul, azi, opac căci, Cosmosul întreg e, blând, copacul și tine stele sus, pe creanga sa nimeni vor ști mirările și sacul din care lasă, tocmai, câte-o stea... sunt rotitoarele lui fete, stele care din lemn, pe creangă, sta-vor sus planete-îndepărtate cu inele sunt luminoase, de la stele,-n pus. Misterioasă, încă, precum firul ce leagă spiritul, de lună, seara în raze sfinte, culegeam din mirul steluțe-și risipeau, spre fiică, ceara; că o iubea, pe ea, profund, copacul ce sta departe și nimic grăia sunt stele, este noapte, în cerdacul ce-întâia lui steluță o păstra; Copac eram, copac prea scund sunt, încă, și despre ceruri, iacă, iar vorbesc Și, nicidecum, ca floarea cea de stâncă ci la copaci cu lacrima-mi grăiesc; Hamadriadă, ăsta îmi e nume și nici la noapte, iată, să i-l spun; găsit-am noapte, rădăcini și-o lume ci sub copac, sub stele, să rămân. Copac eram, pe-atunci, și îmi sunt, încă Hamadriadă moale, în copac cu trupul meu fântână prea adâncă ce seamănă cu cerul, azi, opac ca într-o noapte, goală, nici tandrețe, căci timpul s-a-îndoit, a fost să fie bătaia inimii odat` să-înghețe și sufletul să-încapă-n veșnicie eram copac și iată susul-josul o stea, departe, cale să îmi ție în lumea asta, taina, curiosul? în rădăcina lumii, o stihie... era, de fapt, femeia lepădare de s-a uitat, la un copac, mai jos... la rădăcini, un trup de pom și mare un dulce-închin și chipul ei frumos. acolo e tăcere și-întuneric sau vid, de-acestea sunt în lipsă, un dor de stele-adânc și vis chimeric cu sufletu-i, cu sine, în eclipsă. și s-a zbătut gândirea ei de magă cerând să se întoarcă, în fiire, spre-aceeași strălucire mult prea dragă un astru ce-l dorea, demult, ca mire; poate lumina soarelui inundă din depărtări, frumoasele cuvinte bărbatu-îmbrăcând un miel și-n bundă având, mereu, la el, cinci jurăminte cini ești? lumină? cine? zise feia dar el nimic, cu stele-o preaslujea căci poate-l rușinase, atunci, femeia sau nu știu ce bărbatul, ieri, avea; cuvinte răsunau, din gânduri ude, pe drag, ea și-l chema, cu reci cantații cu ploaia lăcrimată, zării jude în gheme, energiile sunt spatii; o stea, din ceruri iată, cred, căzută hrănind stejarul falnic, pe colină și sub pământ Hamadriada, mută îmbrățișează ce a fost Lumină... mai jos, numai pridvoare fără vină ! striga el strâns la rădăcini și mut aici te țin ferit și în rășină! și cântece de dragoste-am știut! că ești frumos, pământul, iar, ne-o ține și Geea cea mereu ascultătoare... suntem pământ, copac, suntem lumine și mai feriți, ca Blânda Născătoare spre stele mirosind a mere coapte ce țin parfumul lor, prin nebuloase, te-îndemn să ieși cu mine, într-o noapte prin ochiuri de ferestre-întunecoase, și să privim, o dată dimineața... căci sori răsar, mai sus, înspre coline... să îți mai văd, încă o dată, fața... de lemn, de foc, sau zici cu doruri line la sânul meu te țin, adânc în straie, în trupul meu femeii alcaline și cu copilul nostru, în copaie, ne-o prinde, iar, de mâini și de lumine nimicul, răul, pot să se adune nimic, n-o fi mai rău, ca susul deasupra, unde încă spală-n rune și mult se tună, visul, interpusul în corpurile vii, fără substanță ne-or rezona săgețile de raze din Capricorn în Taur și Balanță plecând cu meteorii-kamikaze; doar o cometă muribundă,-n sân ne va piti o za de praf și gaze ne-om contempla poeme ce rămân după ce trece-n Eden, spre oaze te țin ca într-un coș, cu mult pământ, o lume caldă, moale, feminină și fac, cu tot copacul legământ în dragoste, femeia să te țină și totul e o violet țiire Copacul când luminii îi e mire. Copacul vieții (Poem atipic) Noi suntem porumbei în senectute cărările curate ne-împletim ne amintim de alergam cu ciute doar cerbul ultim ne părea sublim... sunt stele foarte roșii, pe deasupra și un copac cu crenge ca de foc bărbatul și femeia, suntem Gupta și-atâtea alte păsări n-au noroc. atâția ani trecură, peste pene, cerbu-a plecat de mult, mirări răsar doar ciutele bătrâne bat în vene din altă viața-a Evei de răspăr; o pară, burta cea mai delicată blestemul de răcoare mi-e zălud o să îmi naști, odată, încă-o fată și-o să mă culc pe pântecul tău ud. sunt sigur, draga mea, că împreună în ultima secundă, liberând ne-or îngropa – semințe, într-o dună și-o răsări copacul vieții, blând. Femeia de lângă apă (1.) Cu pielea albă, e salcâmul Se înroșea de dorul rău Pe râu, în bărci, pe lângă râmul Pe lângă soarele de său; Treceau, tăcuți, îndrăgostiții Se sărutau, voioși, în bărci Sudalme negre eremiții În mări, sunt gemete de orci Nu vreau să hie zîua asta Din barcă, pasul să îl pun Când de pe țărm privi năpasta Cu flori pătate cu magiun; Salcâmii, ieri, cu pielea albă Se înroșeau, din dorul ei Un zvon de sânge da în nalbă Și negreșind plecam cu ei. De mult, de sus, trăsesem barca Și ajunsesem, viu, la mal Doar Dumnezeu nu-și trase arca Pierduse, iar, un animal Și m-am întors împământitul Pășeam mărunt și mă temeam Găsisem doi arici în catul De dedesubt, și lângă geam Să ies, amu, din arca asta! Că numai eu nu am scăpat... Și nu vedeam, naiv, năpasta Când șarpele l-am rădicat! Departe bărcile, iar, pline Duceau perechi de animal Că o să fie ape line Pentru un râs și pentr-un cal Ce o să fac cu șerpa ceea Tu spune, Doamne, că nu știu... Dar Dumnezeu, în Galileea Făcea minunea în pustiu... Cu pielea albă e salcâmul Se înroșea de dorul tău... Și prea departe e tărâmul Și șarpele, un tăntălău Ce a ieșit cu mini din arcă... O să îl iau, dacă îmi ceri... Pe ea, o las, acum în barcă Femeia ce-mi zâmbea, chiar, ieri Pe ape, iată să se ducă Mai singură de la pământ Mi se visa de miresucă Având cu mine legământ E arca ce mai sus străbate Dar sufletul nu i-l mai știu... Poate avea doar... trei păcate Cel care l-a purtat, de viu... Ce trist, femeia de-mi păruse Perechea mea de infinit Dar ea, cu barca, iar trecuse Nevrând să steie, mult, în schit. ”Eu plec, de-aicea, liniștită... Sper să aveți, din toate, nea...” Și las în spate tot, uimită Salcâm sunt eu și umbra mea Cu pielea albă, e salcâmul Se înroșea de dorul rău Pe râu, în bărci, pe lângă râmul Pe lângă soarele de său; Zâmbind, eu caut mai departe În arca n-care-am încăput Nu am mormânt și să n-am parte Mă-ngrop cu-întâiul meu sărut. Cu pielea nudă e salcâmul Căci nu e suflet, pe sub el Unduță tandră sunt în râmul Unde lăsat-am primul miel. ”Eu plec spre marea cea înaltă... Căci rost, pe-aicea n-am avut... Un pește, am lăsat în baltă Și cai, mirosul de scorbut... Să am doar pacea-n piatra asta Și, singură, nu mă mai simt De piatra-a `hi în viața asta Nu mă fac piatră, ci absint Cu el m-am uns pe piciorușe Mă ung cu flori pe la prosop O mână, doar, de corcodușe Să-l fac din ele pe Isop; Căci neiertarea mea e mare Că Evă sunt și nu sunt mal Pe apele târzii și-amare Să mă scufund, să fiu un cal În apă binecuvântată Să plec, de-aici, cu apa mea Și existența fără pată S-o las, târziu, de va urma Să nu veniți, la mini, cu zvonuri Sunt maluri triste și pustii... Lăsați-mi marea în sovonuri Nuanțele mai albăstrii... (...) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate