Mi-ai spus odată de fiicele care rănesc –
citiseși tu o carte –
eram la Piața Romană și ne dogorea asfaltul sub tălpi
tu în dreapta mea, la cei 1,56 metri ai tăi, cu părul blond
așa cum te știam de mică
și n-am fost suficient de bună ca să-mi sting clocotul sângelui în tâmple.

Nu te-am mai văzut demult.

Mi-am amintit de singurătatea camerelor înșirate una după alta
șifonierul de PAL care mirosea a tine
cum îți strângeai lucrurile din el în miez de noapte
și credeam că nu o să te mai văd niciodată.
M-ai întrebat dacă aș vrea să rămân cu tine
și ți-am spus că da –
cum aș fi putut să-mi imaginez viața altfel? –
chiar și în zilele când nu mă simțeam la fel de iubită
mâna ta era sfântă
chiar și-atunci când lovea
gura ta vorbea doar drept
chiar și-atunci când țipa
chiar și-atunci când îmi spunea că nu m-ai vrut de fapt
și nici nu trebuia să fiu
și nici nu m-am născut blondă cu ochii albaștrii
nici nu m-am născut cu toată inima
și puține lucruri m-au durut mai tare
ca atunci când mi-ai spus printre hohote de râs
că sunt și urâtă și proastă.
Dar tu erai fără de pată.
Nu am înțeles atunci că erai doar un om.

Am plâns cu tine, pentru tine de atâtea ori
când sufereai, când te durea
am plâns la 6 dimineața când m-ai trezit din somn
nu dormiseși toată noaptea, aveai inima frântă
ți-am plâns durerea și am îngropat-o pe-a mea
în timp ce-mi întindeam dermatograf negru la ochi înainte să plec la liceu
și de-atunci mi-am înghețat inima pentru că așa m-ai învățat
că dragostea doare
și să nu fac prostia asta
să nu fiu a nimănui, să nu mă leg
să nu mă încred, nici măcar în mine,
m-ai învățat să-mi fie frică fără să vrei
mi-ai hrănit slăbiciunile din ale tale
iar eu nu mi-am dat seama.
Așa știam eu normalul
zilele treceau egale și vedeam doar în alb și negru.
Până când am plecat.

Ți-au dat lacrimile când ți-am spus că m-am culcat cu un băiat
eram în bucătăria ta, fumam un Vogue mentolat
și te-am rugat să termini cu prostiile
pentru că sufletul meu nu e făcut așa
și îndură.
De următorii nici nu m-am mai sinchisit.
Pe vremea aia făceai astrograme și-mi spuneai de legăturile karmice
și că trebuia să-i întâlnesc pe X și pe Y
nu schițai un gest când mă întorceam la 3 noaptea mirosind a alcool
atât doar m-ai rugat să nu fac un copil
când am ajuns dimineața cu vânătaie pe gât
și aveam tren spre București într-o oră.
Iar cu fiecare tren pe care l-am luat am mers parcă tot mai departe –
drumurile s-au scurtat și s-au rărit
telefoanele au amuțit încet-încet
emoji-urile au rămas netrimise
și nu te-am mai văzut demult.

Mi-ai spus de fiicele care rănesc
dar nu și de fiicele rănite.
Am 33 de ani acum și încă nu am învățat să iert
că nu am fost la fel de iubită
că nimic din ce-am făcut nu a fost suficient de bun
că nu mai știi aproape nimic despre mine
decât cum îți imaginezi că sunt
iar eu nu sunt așa.
Încă nu am învățat să iert
dar știu exact ce o să regret
și ce-o să îngrop într-o zi odată cu tine.
Și cu toate astea mi-e frică să te văd, să văd că ai îmbătrânit
iar eu nu am fost acolo să-ți țin mâna
mi-e frică să știu că timpul nu a uitat să treacă
nu te-a păstrat ca atunci
și nici nu o să te păstreze pentru totdeauna
cu toate greșelile tale
cu toate capriciile tale
cu inima ta egoistă
de om.