un bliț în fața celor mai puțin norocoși la trup sau la minte,
oameni izgoniți la frontierele cetății, stigmatizați cu însemne
ca pe vremea lui Peter Bruegel cel Bătrân,
oameni pe care nimeni nu dorește să îi vadă.

nu e ceva pitoresc și frumos și trist,
nu e ceva romantic,
de fapt e ceva brutal și animalic, dur și dureros,
urât.

cel puțin admitem că toți oamenii sunt mici miracole,
căci orice om este totuși
o minune, o poartă către paradis, ceva admirabil și veșnic misterios,
ceva demn de respect și iubire reciprocă.
oricât de sărac, oricât de bolnav, oricât de bătrân.
și chiar oricât de rău la prima vedere, căci răutatea celor fără vină
este precum furia unui cal rănit care rupe lanțul, fiindcă
nu mai poate să care povara,
este precum rana prin care Hristos cade sub cruce, în genunchi.

săracilor și celor singuri nu trebuie să le dai luna de pe cer,
ci bani
sau, dacă nu ai bani,
numai o floare,
ceva autentic, simplu, luminos și bun.
ca o plăcintă cu dovleac sau cu prune,
ca un zâmbet curat, nu unul creat pentru propagandă.

ceva ce nu poți alunga departe de tine,
ceva care îți amintește
de copii și de bucuria noastră când îi auzim vorbind,
când îi vedem jucându-se, când îi vedem bucuroși,
ceva despre Nicolae Tonitza și Corneliu Baba,
iar ei râzând, și cântând, și râzând.