Pasivitatea vede în să vrei totul o utopie, căci totul exhaustiv asimilează supremul, absolutul și infinitul mic.
Pasivitatea stigmatizează cu imposibil să faci totul, căci doar Dumnezeu poate să facă totul, iar omul mai degrabă poate să nu facă nimic și dacă am putea să încastrăm în viață sensurile lui să vrem totul dimensiunea ei ar atinge absolutul, iar sensurile ei s-ar transsubstanția în utopii.
Pentru a realiza tot ce ne dorim ne-ar trebui o forță miraculoasă pe care să o manevrăm cu scopul de a face minuni și miracole.
0-ul infiltrat în viață ne împinge în spațiile lui să nu vrei nimic, acolo unde se află concepția lui să nu faci nimic în care omul este proiectat în inerția, siderarea și nemișcarea existențiale.
Să nu vrei nimic glisează adaptabilitatea cu energii constante și imuabile căutând bună-dispoziția cu sensurile ei stenice și revigorante în supraviețuire, când fulminantul amenință existența care-și pune întrebări referitoare la justificarea, sensurile și motivațiile vieții.
Să nu faci nimic ne cramponează de absența din viață, în timp ce să vrei totul acutizează și intensifică conștientizarea vieții.
Să nu vrei nimic înseamnă să apreciezi concepțiile, ideile, preceptele și dialectica nimicului, să vezi în nimicnicie un paliativ și un escapism în care să te refugiezi când viața supusă radiografiei arată că vrea totul fără să se întrebuințeze, fără să facă eforturi și fără să-și depășească tiparele existențiale întărite de monotonii, rutine, stereotipii și convingeri limitative.
Să nu vrei nimic ne induce o viziune blasfemiatoare a lui să vrei totul și omul în care se încastrează o astfel de concepție poate decade în excese, vicii și adicții cronice, căci să vrei totul forțează limitele ființiale și dacă acestea se rup se dezmembrează structura, se încovoiază axa și se fisurează sistemul ființării care dă integralitate ființei.