Când m-am văzut în ochii tăi, am ales să cred că nu sunt cum trebuie, de ce am ales să cred asta când bine știu că în ochii mei îmi găsesc defectele? Mă rog…Tu ai zâmbit, de fapt și când am zis:hm, mulțumesc pentru cum mă vezi, ți-a pierit - că îmi știam fața (mă gândesc că poate nici nu ți-ai dat seama, deși știu că îți dai seama de toate), ai pozat imediat rochia la spate - nu ieșea rima dacă nu scriam ce este între paranteze, cert e că aceea era nepotrivirea (din capul meu) că mi se ridicase rochia fără să știu și la întrebarea:așa trebuie să fie?, ce să fie cum trebuie? Asta! (și îmi arăți), am zis:nu! Și m-am aranjat…cum trebuie. Deci nu ai înțeles nimic, parcă te văd!
Deci ce voiam să spun e că am plecat, cu un fel de acord așa din partea ta, nu știam cu ce ajung dar bine că știam unde. Ies din curte, merg pe drum, pozez un nor, mă apropii de trecerea de pietoni. Văd că se oprește o mașină, omul caută ceva în…jurul lui…din mașină, liniște în jurul din lume și când să traversez omul întreabă, dacă merg spre. Zic, că era liniște în sensul că nu a fost nevoie să mă apropii ca să răspund, că auzea chiar așa folosind vocea mea obișnuită…de unde eram, știu mă pierd în detalii, adică nu trecea nicio mașină, nici dintr-o parte, nici din cealaltă, ce să mai, totul aranjat. Acuma eu știam unde merg, dar nu spre. Zic, da, dar nu spre ci înspre. E spre dar înainte. Da, zice! Ce încredere are în mine! Urc în spate, zice de ce mergeți? Din obișnuința cu bucuria, zic. Sunteți doctor? hm, nu, zic! Ba, eu cred ca sunteți. Zic, după ce vă dați seama sau ce anume din ce am zis până acum vă face să puneți întrebarea asta? Faza cu “vă face să…”, am folosit-o din presupunerea că e mai bine să întreb pe românește, care așa am crezut eu despre om. (Semăna cu domnii de la filmări de nunți de exemplu, de la verii mei din ‘85-‘90), ce anume adică? zice, adică de ce credeți că sunt doctoriță? A, zice, sunteți cochetă. Bine, mulțumesc, hai că pot! Mă încumet să îi zic, aveți dreptate într-un fel, îmi plac oamenii și le iau sufletul în palmă, în inimă, să plămădim, să ne plămădim, am cea mai frumoasă meserie din lume! A, ba nu, zice, vă spun eu care este cea mai frumoasa meserie din lume, a mea, de șofer de camion. Aveți dreptate zic, este cea mai frumoasă! Cum va cheamă? Îi spun. Mai vorbește despre cât de greu i-a fost lumii, dar că lui, nu, că nu îi e frică, că lui indiferent ce s-ar întâmpla, umblă și lasă câte ceva pe undeva, ia ceva de pe colo și dincolo și că se trăiește foarte bine, foarte bine chiar dacă…aproape că îl invidiam. Zice, eu sunt dovada doamnă draga că se poate! El e dovada ca nu este nimic…nu știu cum anume a continuat că am ajuns eu înspre și îl rog să oprească. Aici? Da, zic. Și ii dau cât face drumul până într-acolo. Zice, nu v-am luat pentru bani, v-am luat pentru că sunteți frumoasă. Și doctoriță pe deasupra. Da, si doctoriță. Zic, să nu forțăm lucrurile că universul nu greșește niciodată. Plec. Zâmbesc. Mai voiam să adaug că am coborât ca o doamnă doctor cum mă îndemnase să cred că sunt și cum credeam eu că doamnele doctor coboară, că să fac impresia corespunzătoare până la capăt, în fața unui domn doctor, cu cea mai frumoasă meserie din lume! Că pănă la urmă, asta e!