Într-o zi doi oameni s-au întâlnit și li s-a părut că se cunosc de multe ceasuri și vieți.
Simțeau energia polilor care se atrag.
Erau tăcuți de atâta bucurie.
Vedeau unul în celălalt calități pe care nu le găseau în ei înșiși și se simțeau prețuiți văzând cum cineva despre care nu știau că există îi privește, deși ei nu aveau mai nimic din puterea, frumusețea, calitățile celuilalt...
Era fascinant.
Erau fericiți.
Erau liberi să fie ceea ce sunt.
Erau liberi să fie fericiți cum n-au mai fost înainte în fața unui necunoscut.
Erau liberi să își numere în gând bătăile inimii atunci când venea ceasul întâlnirii cu celălalt.
Erau liberi să îl cheme.
Erau fericiți să vadă disponibilitatea celuilalt de a fi un moment cu ei.
Erau liberi să păstreze sau să distrugă acele momente care creșteau din nimic...dar creșteau.
Erau liberi să construiască o lume în care cineva chiar să îi privească, chiar să îi asculte, chiar să îi dorescă, chiar să îi iubească...

Erau atât de ...liberi!

Și dintre toate opțiunile manifestării libertății au ales să fie liberi să îl facă pe celălalt asemenea și supus lor. Au ales să fie Creatori. Au ales să se oglindească în celălalt până la a se admira pentru splendida lor exprimare, manifestare, viețuire. Au ales să își construiască în altul un templu pentru zeul care deveniseră între timp.

Apoi au ales să se privească adânc în ochii celuilalt și să își vadă toate defectele, toate temerile, toate fricile, toate traumele pe care celălalt le acceptase, dar ei nu și le puteau accepta, zei fiind, deci perfecți!

Și Creatorul a plecat în căutarea unui alt pământ virgin peste care să sufle și să îi dea o viață... frumoasă, neștiută, tumultoasă, cu principii sănătoase, solide, juste.
A lui.

La sfârșitul vieții s-a privit în toate oglinzile create pentru sinele lui flâmând și, singur în mijlocul impresionantelor lui realizări, și-a amintit o clipă de un moment în care într-o zi doi oameni s-au întâlnit și li s-a părut că se cunosc de multe, multe ceasuri și vieți...
Și a plâns...