mi-e o moarte mai des,
suind pe tulpina ființei spre gând de-ofilire
și singurătatea asta mi-e cam toamnă,
cel puțin privind roadele tristeții
mi-e să nu-mi trăiesc copilăria finalului,
iarna tăcerii de ființă
ci încă nu mi-a ruginit frunza-n brâu,
definitiv să-mi spele goliciunea haina funebră,
căzut în amor de-nțepenire
să-l caut pe Dumnezeu pe sub piatră
ori sub lutul ce promite
fraternitate pumnului meu de carne
boxând chipul goangelor cu gura plină de mine

tot mai mult cugetarea mi se-apleacă spre-acolo,
dincolo de orice gând
când mormântu-mi va face rană-n pământ
cu leac de locuire-n sicriu

cititorule, iartă-mi încă iertarea de raclă, să-ți scriu
verzi în amurg și uscate
încă de ieri mi-am omorât frica de moarte
încă exist astăzi
în venerarea lui mâine