că toamna va veni ceva mai târziu
dar iată-mă-s aproape de sfârşit de septembrie
păşind domol pe trotuarele urbei
cu soarele leşinat în priviri
indiferent la căprioare şi ciute

constat cu mirare că şi fluturii-mi sunt leşinaţi în stomac
doar pe cel acrilic îl simt incomod pe gingie
merele-s coapte mai muşcă Ioane de poţi...
cu incisivi protezaţi la necaz la mânie
în lumea de azi mai poţi să reacţionezi la prostie?

cu o gaură cureaua-i mai largă acum pe burtică
al naibii buric îmi zic a luat-o-nainte
şi mă opresc sub un paulonia să-mi aprind o ţigară
o frunză mare îmi cade taman pe începutul meu de chelie

îmi trece prin gând s-o las acolo cu ea să mă plimb
mă şi văd îndreptându-mi coloana şi ţanţoş mergând
iar un curios de m-ar întreba ce-i cu mine
eu să-i răspund zâmbindu-i larg că lansez moda toamnei
dar un alt gând mă opreşte
dacă aşa cu privirea pe sus aş călca într-un moale rahat
de căţel lăsând în urmă o urmă oare n-ar zice
asta e urma poetului sărind prin viaţă într-un picior?
scutur din cap şi ea cade

în vitrină ca într-un univers paralel
văd un bătrânel ce mă imită trăgând din ţigară
exact ca mine la mereu zece paşi îi zâmbesc
zăpada îngheţul sunt încă hăhă...
aprobă din cap
cu toamna în noi păşim cuminţi mai departe...