frumoasa mea smarald între safire

te-ai dus către tărâmul fără de suspine
de unde zice-se doar îngerul mai vine
te-ai dus să uiţi de tot de doruri şi de mine
cel blestemat urât şi plin de grele vine
te-ai dus destin să locuieşti între destine
să îndrepţi cerul şi să vindeci rău cu bine
te-ai dus în lutul rece-al brazdei să fii pâine
nu te-am jelit destul în versuri şi în doine

ai plecat cum pleacă gândul în pustie
când macii înroşeau în lan şi în câmpie
ai plecat cum pleacă clipa în veşnicie
când cireşele abia-începeau să-îmbie
ai plecat în noapte ca nimeni să nu ştie
când mustul încă nu mustea în ram de vie
ai plecat cum pleacă fumul din tămâie
când însetaţi ne mai sorbeam beţi în beţie
de-atunci trecut-au de trei ori zile o mie
ai plecat petală cu doruri ce încă adie
nu ţi-am muşcat destul gutuia de sub ie

şi te-ai dus cum pleacă foşnetul din frunze
să sperie tăcerea ori poate să amuze
şi te-ai dus cum pleacă parfumul unei muze
durere să inspire ori doar ca să acuze
ai plecat fără să cerţi ori să ceri scuze
nu ţi-am cules destul nectarul de pe buze

şi mi te-întorci acum în toamnă amintire