Nu știu dacă și alții au percepția mea dar seara asta, plimbând cățelul și uitându-mă la cerul înstelat am realizat o distorsiune temporală:
Parcă acum, cu vârsta, anii trec mai repede decât o făceau în tinerețe.
Nepermis de repede chiar.
Mi-am adus aminte de nopțile limpezi cu ger, lună și stele pe care le-am trăit prin armată, pe la Piatra Neamț, acum o eternitate și, pentru prima oară de atunci, azi mi s-a părut la fel. Deși, să fim sincer, cerul nostru de azi nu mai este la fel de limpede. Prea multe avioane, prea mult praf, prea puțin timp să ne uităm în sus.
Parcă au făcut și un film pe tema asta.
Timpul părea să se deruleze cu dificultate pe atunci și o noapte că asta părea uneori infinită.
O vacanță de 3 luni era un paradis aproape imposibil de epuizat, nu trecea într-o clipă ca în zilele astea.
Anii se scurgeau greu, poate și pentru că pe atunci doream să se scurgă mai repede. Doream să îmi satisfac curiozitatea despre ce o să fac în viață, ce copii o să am, ce locuri voi vedea, ce nevastă îmi va fi hărăzită.
La acest ultim punct soarta a fost generoasă. Hâtră și generoasă.
Azi aș trage frână de mână la trecerea timpului dacă aș putea. Nu am nici cea mai mică curiozitate despe anii care vor urma, doar mă sperie viteza cu care curge soarta mea spre ei.
Da, azi am revăzut cerul și stelele cu ochii de adolescent, cu care îl priveam acum 40 de ani, pe vremea când cerul chiar era pur și stelele multe, luminoase și grandioase.
Și am realizat că parcă a fost ieri.