ce recunoaștere instantanee, ce timp fără capăt
ce nimic sclipitor
ce frumoasă, infamă, dezbinare
la care participăm cu toții
sperând să ne ascundem în cer
ca într-un pod plin cu porumbei
vopsit provizoriu în albastru
ce pagini rupte, ce hidoase furtuni ale minții
clădiri în paragină, dureri fără capăt,
lacrimi care se transformă în picături încremenite de chihlimbar
când te acoperi cu flori, orașul dispare.