nu suntem lumea bună care trăiește în basme
din dorința de a nu muri singuri
după tradiția familiei
mă întrebi ce îmi este drag în timp ce-mi pregătești
patul unui om liber

ce aduce ziua de mâine și noi nu încetăm să ne spunem
frica este un om sărac mereu sub alt acoperiș
mănâncă
fără să-și cunoască dușmanul

în mod natural din umerii tăi se ridică un val
arunc cu pietre de parcă aș sta deasupra
și cercurile se apropie
se măresc precum irișii unei flori pictate
în galben

soarele înmoaie cu mine în aceeași mare
de sânge
cine este liber
mă întreb fără să mă întrerup din ocupația mea obișnuită
de teamă să nu-mi pierd ființa
și luciditatea nemuririi

o să-mi cumpăr un câine
altfel
noaptea va putea fi împrăștiată printre celelalte
când mereu am impresia că luna moare cu fața la mine