Lumea pe care o cunoșteam a devenit o amintire. Ceea ce am trăit a fost un coșmar, ceea ce trăim este o sfâșiere de sine, ceea ce ni se propune să trăim este apocaliptic. Lumea care ni se propune este diferită de ceea ce am trăit până acum nu pentru că ne propune alți dumnezei, alte valori de cunoaștere sau un alt soare, ci pentru că dărâmă temelia tuturor principiilor pe care această parte de lume, în care trăim, și modul în care s-a zidit de-a lungul veacurilor, își dă foc propriilor valori istorice și spirituale.
Așadar, resursele lumii în care trăim par a fi pe sfârșite. Credința creștină, ca spațiu spiritual care justifică modul nostru de a fi, pare a fi una dintre aceste resurse. În acest context, ființa noastră este chemată și azi, ca întotdeauna, să își mărturisească, cu voce profetică, convingerile și valorile de credință și puterea de jertfire în scopul reafirmării.
Noaptea care vine o vedem acum doar ca pe o înserare firească, însă întunericul ei ne va înconjura încet și rece din toate părțile. Lumea se gândește însă la ziua de mâine fără să înțeleagă că pentru credință, pentru valori, pentru principii, noaptea reprezintă o uitare a acestora, o uitare care va propune o nouă abordare a lumii atunci când va veni vremea ca soarele să răsară din nou. Dimineața, chiar dacă va fi dată de răsăritul aceluiași soare și va fi inundată de aceiași lumină, pentru ochii care o vor privi va fi întotdeauna alta. La asta se rezumă dintotdeauna frumusețea răsăritului.
Numai dacă realizăm contextul acestor transformări putem menține lumea în spațiul spiritual actual. Este imperativ așadar să redefinim frumusețea lumii noastre.
De altfel, trebuie să înțelegem și că orientarea după semnele vremurilor, comportă o putere dată de credința care fundamentează valori și principii. Fără o astfel de perspectivă lumea noastră piere încet, încet. În această pierdere de sine, prezentată lumii de azi doar ca un fel de ștergere a unei litere greșite dintr-un text scris, nu moare numai un trecut cultural, o istorie, o civilizație, o religie, ci ființa umană în care și prin care se constituie totul și toate.
În fața acestei provocări suntem chemați să sacrificăm, așadar, însăși ființa. Dar, pentru a păstra totuși ființa, trebuie să fim capabili să putem accepta a ne pierde până și limba, și geografia și mormintele strămoșilor, însă totul până la a ne pierde credința, pentru că singura identitate care transcende această lume este credința în Dumnezeu. Credința vie este, rămâne filonul în care trebuie să credem până dincolo de moarte. Oricâte înfățișări poate purta credința, ea trebuie mărturisită în orice chip, cu prețul pierderii tuturor valorilor acestei lumi, deoarece păstrarea credinței, face să fim vii chiar și atunci când această lume nu va mai putea să își fie suficientă sieși.
Moare o lume. Lumea noastră. Întunericul o cuprinde și o închide, o înghite în uitare. Dar, dacă credința nu moare, oricât de lungă, de adâncă va fi uitarea, credința, ca o sămânță, va purta în ea pentru viitor toată lumea noastră. Aș putea spune că, paradoxal și paradigmatic, fără credință, fără provocarea întunericului și fără jertfă, suntem condamnați la pieire. De aceea mereu, indiferent de câte ori pierdem sau câștigăm, avem îndatorirea de a luptă cu proprii noștri demoni, deoarece, deși ne-am născut să murim o singură dată, asemenea unei semințe de stejar care pare pierdută când conul putrezește, purtăm în fiecare un noi, un al nostru, care reprezintă întreaga pădure. Ca atare, trebuie să acceptăm că nu suntem chemați să trăim la nesfârșit pentru propriul sine, asemenea unui pom fără roade, ci la infinit pentru credința noastră, pentru roadele ei.