Pentru mentalul uman nașterea reprezintă bucuria timpului care i se oferă, însă, în afara lui, adică în perspectiva timpului, nașterea constă în a învăța să fii pregătit pentru moarte. De aceea, cel mai important lucru pe care trebuie să îl facem în viață, rămâne să învățăm că timpul reprezintă experimentarea trecerii. Cu alte cuvinte, a trăi înseamnă a ști cum să devii netrecător în trecere, în petrecere, în clipă, în moment, în unitatea care reprezintă împărțirea sau întâlnirea permanentă, unitatea care împarte și adună în același timp, care definește întregul și face diferența între ceea ce o alcătuiește din părțile sale interioare. Ca atare, ca parte, un întreg reprezintă veșnicia încremenită în timp, iar infinitul său neființa spațiului. Pentru o astfel de perspectivă, a te naște înseamnă a nu fi, iar a deveni, o infinită stagnare în sine. De aceea, omul care își dorește să trăiască, în fapt, se grăbește să moară, iar moartea, deși conține veșnicia, în cadrul acestui raționament, reprezintă din plin teama inconștientă a sinelui de întâlnirea cu propria parte a ființei ca întreg dintr-o parte a altui întreg.

Nașterea, în contextul acestei spațialități a lui a fi și a nu fi, reprezintă un proces care justifică moartea, precum timpul constituie o dimensiune fără de care spațiul nu se poate reprezenta.

Ceea ce justifică uimirea nașterii, care se propune singură, constă în carnea care alcătuiește ființa neființei și neființa ființei, deoarece umanul, ca stare ontologică, fără îndoiala de sine, nu își poate argumenta sensul propriei manifestări.

Raportul ce creează distanțele și sensul unui spațiu în care se poate vorbi despre ființă ca dimensiune umană, reprezintă perspectiva lumii trăite de către gândul care poate imagina dimensiunea pe care o desenează înainte de a fi în proiect. Calculele și rațiunile prin care acest proiect devine realizabil, pornesc de la nașterea primului semn cu valoare de simbol care fundamentează întreaga proiecție a viitoarei ființe.

Lumea se naște, așadar, dincolo de ceea ce se oferă și dincolo de ceea ce poate fi perceput, însă nașterea ei nu poate reprezenta devenirea pe care o comportă decât în ceea ce poate fi rostit, adică cuvântat. Cuvântul este, așadar, acela care poate defini nașterea, iar nașterea este primul martor al cuvântului. De aceea, nașterea este o stare creațională care mărturisește existența ființei, motiv pentru care permanenta ei rostire de către și prin cuvânt, menține ființa vie în dimensiunea umană.

Tabloul desenat de urmele pe care cuvintele le scriu prin rostire în spațiul ființei rămâne mărturie lumii ce s-a născut din glăsuire. Glăsuirea lumii și rostuirea ei în cuvânt reprezintă o dimensiune pe care nașterea o mărturisește prin îmbinarea trecutului cu viitorul și a fiind-ului cu nefiind-ul.

Spațiul acestei întâlniri poate fi definit ca naștere, însă a naște, deși verbul poate fi gândit astfel, este mai mult decât atât, deoarece această devenire este recunoscută ca atare numai în raport cu moartea.

Lumea întreagă este întemeiată în paradigma care face referire la moartea ce este cuprinsă între viață și moarte. De aceea cuvintele rămân slujitoare limbilor vorbite pe care le conțin, iar limbile vorbite își definesc valoarea prin capacitatea de a poseda un cât mai bogat bagaj de cuvinte, deoarece a exprima cât mai precis și cât mai mult, înseamnă, de fapt, a oferi perspective de existență unor orizonturi cât mai largi.

Cu toate acestea, a naște, deși comportă și sensul de a rosti, constituie activitatea zămislirii în sinele transcendent al capacității cuvântului care își oferă putere ființei din glăsuire. De aceea, o vorbire simplă, fluentă, curată, trece prin timp și este viabilă, pentru, prin și peste multe generații, prin comparație cu o exprimare rigidă și complexă. În același context, nașterea unui copil, fie chiar și fiul lui Dumnezeu, în cel mai natural mod și în cele mai firești și umane condiții istorice, sociale și culturale, rămâne viabil exprimată, indiferent de cât timp presupune această exprimare, prin ceea ce adaugă trăirii umane. O astfel de naștere justifică pe deplin căutarea umanului în perspectiva divinului și raportarea acestuia la infinitatea sacrului.

Azi, acum, nașterea, privită ca un concept care conține dimensiuni de exprimări multiple și variate, dobândește valoare de prezență umană într-un univers în care divinul reprezintă un pol fără de care devenirea, ca manifestare a spațiului și timpului, nu constă în a fi în sine, ci în a fi în afara sinelui, adică a fi în acel asemănător ție, o perspectivă care presupune nu o similitudine, ci urmași asemănători care duc mai departe aceleași calități și valori tradiționale, construindu-i pentru un viitor propriu spațiului și timpului, pe care și în care noii născuți sunt chemați să îl locuiască, să îl definească și să îl trăiască.

Așadar, a da naștere, a te naște și a comemora acest moment al devenirii, reprezintă stadiul ontologic în care ființa se raportează teologic, filozofând despre cum este să te naști din nimic spre a deveni tot.