agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-05-08 | |
Când m-am născut, mama nu mi-a spus pe nume, nici măcar un an mai târziu, nu se obișnuise cu alegerea tatălui, dar această amânare mi-a dat un nume mai frumos decât oricare altul.
De la trei anișori știam că mamele pot atinge sufletul cu o lacrimă numai să vii la ele cu un picioruș julit. Te durea și apoi sărutul devenea un untdelemn nemaiîntâlnit. Aveam cinci ani, mama mergea la schimbul doi, pentru mine era o zi nesfârșită, un dor pe care de obicei îl alinam îmbrățișându-i capotul agățat de pe cuiul ușii. Și acum îi pot respira parfumul închegat în fibrele de bumbac roșu și deseori mă gândesc la această liniște ca și cum aș îmbrățișa-o pe mama. Niciodată nu vei fi prea mare să te încalți în pantofiorii cu lac, cei care ți se dădeau doar o dată pe an, în ziua de Paști. Te oglindeai în ei, în iarbă udă și cerul cădea ca o pătură caldă în răcoarea dimineții. Mama era acolo, îmi făcea cruce cu mâna ei. Mă ducea cu ea în fiecare duminică la biserica ucraineană din oraș, nu înțelegeam cuvintele, dar crescând și învățând să citesc, stăteam lângă măsuța cu cărticele de rugăciuni, iar până se termina slujba, citeam din ele. Hristos se prelingea printre pagini, ca o lumină vie, cuvintele creșteau și deveneau biserici. Atunci am înțeles că și inima mea este un loc în care respiră Dumnezeu și că toți îngerii de pe pereți sunt vii, că splendoarea lor nu e închipuită ci reală precum gustul pâinii înmuiate în vin dulce. Și dacă veneai pe stomacul gol, nu puteai flămânzii între pereții pictați cu sfinți și asta o știam la fel de bine ca Tatăl nostru. La șase ani l-am rugat pe tata să îmi ia bicicletă, la acea vreme erai vedeta blocului dacă știai să te dai pe ea. Tata a plecat în Ungaria la lucru pe timp de vară, eu îl așteptăm în fiecare zi la fereastră și nu mai voiam să-mi aducă nimic. Atunci am înțeles că lucrurile nu trebuie să despartă oameni, cu atât mai mult pe copii de părinții lor. După patru săptămâni a venit tata, cu bicicletă nou nouță, era frumoasă și mirosea a vopsea proaspătă, n-a durat câteva zile și cineva a furat-o din garaj. Mi-am zis că nu o să-mi mai doresc niciodată nimic, că doare mai mult când pierzi un lucru după ce l-ai avut. Acum, la aproape treizeci și trei de ani, de câte ori îmi pun fetița de doi anișori jumate pe bicicleta ei roz cu roți ajutătoare, începe să plângă. Poate că deja știe fără să-i fi spus, iar temerea ei irațională de biciclete e mai rațională decât pare, că viața noastră este ca o buclă în care amintirile se dau mai departe ca leapșa și cei mici înțeleg mai mult decât cei mari că dragostea nu este nimic altceva decât timpul pe care-l ai cu cei dragi și atunci când ți se termină te duci acolo unde sfinții se joacă cu tine și întotdeauna îți păzesc jucăriile.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate