agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 169 .



Uis uerbi: lat. blasphemare în română și alte limbi romanice
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2022-05-10  |     | 



Așa cum se arată în Bertholet (1995: 59), blestemul şi binecuvântarea sunt „cuvinte cu încărcătură activă”, deși nu întotdeauna este de ajuns ca acestea să fie rostite pentru ca un anume „efect” să se instituie; se impune, prin urmare, coroborarea actului verbal cu cel gestual, în particular atingerea cu mâna la binecuvântare, respectiv gestul de alungare cu mâna sau acela al aruncării cu piatra, în cazul proferării unui blestem. Nu doar cuvintele rostite sunt susceptibile de a se solda cu anumite efecte perlocuționare, ci și cele scrise; Bertholet (loc. cit.) menționează în acest sens ca prezentând relevanță tablele de afurisenie greceşti. Așa cum se consideră îndeobște, în Vechiul Testament, cel mai dur blestem este blestemul lui Dumnezeu asupra lui Adam şi a Evei, în practica bisericească creştină anatema constituind o formă aparte de actualizare a blestemului, formă instituită, în secolul V, la Sinodul ecumenic din Calcedonia.
În latină, verbul utilizat pentru a desemna actul de defăimare a celor sfinte este blasphemare, verb care, alături de adjectivul blasphemus (3) și substantivele blasphemus, -i și blasphemia, reprezintă împrumuturi ale latinei bisericești efectuate din greaca biblică (Vechiul şi Noul Testament) (Ern.-Meillet 1959: 72). Blasphemare a constituit la rândul său bază derivativă pentru blasphematio, blasphemator, blasphematrix și blasphemabilis (apud Id., ibid.). După toate probabilitățile, lat. bis. blasphemare „a comite un sacrilegiu; a blasfemia, a pângări, a profana” – atestat în texte reprezentative pentru primele secole creştine, dar şi în inscripţii – a suferit un proces rapid de atenuare semantică (și... de cvasilaicizare), verbul în discuție ajungând să însemne (în latina târzie) „a blama, a repudia public o persoană umană” (TLFi online).
Limbile romanice presupun existenţa unei forme intermediare, cu disimilarea lui p(h), și anume blastimare, formă din care, în conformitate cu informațiile care figurează în REW 1155, se explică: rom. blestema, vegl. blasmur, lucc. biastimare, sic. gastimari, log. frastimare, campid. blastomai, brestomai, engad. blastmer, friul. blestema, v.fr. blasmer, fr. mod. blâmer, prov. blasmar, cat. blastemar, flastomar, respectiv sp. și pg. lastimar „a insulta, a răni; a nu se înţelege”. Cuvântul este tratat de Vătăşescu (1994: 10) la categoria termenilor de origine latină diferiţi în română şi albaneză pentru desemnarea același concept; încadrarea se justifică având în vedere că în albaneză se utilizează mallkoj (reflex al lat. maledicere, conservat, de altfel, în Romania Occidentală). Lat. blasphemare s-a păstrat şi în dialectele românești de la sudul Dunării, mai exact în aromână (cf. ar. blastim, cu var. blastin, DDA 1974: 279) și în meglenoromână (cf. mgl. blastim, P. Papahagi 1902: 193).
Termen frecvent în româna comună (cf. TILR [II] 1969: 294), verbul în discuţie a fost consemnat, pentru spațiul dacoromânesc, secolul al XVI-lea, a avea cele mai multe ocurenţe în Cazania lui Coresi din 1581 (v. Dimitrescu 1973: 131). Observația este valabilă și pentru subst. blestem, semnalat şi în alte texte reprezentative pentru secolul al XVI-lea, de pildă în Tetraevanghelul şi Liturghierul coresian, în Palia de la Orăştie ş.a. (cf. Id., ibid.).
Dintre scrierile bisericești moderne / actuale considerate pentru cercetarea noastră, se pare că textul biblic psalmic este unica scriere în care vb. a blestema prezintă o anume recurență. Astfel, în acest cadru discursiv verbul în discuție se utilizează uneori cu sensul (actual) „a invoca abaterea nenorocirii sau a mâniei divine asupra cuiva” (MDA2 2010), în contexte de acest tip fiind vizați subiecți eminamente umani (pe de o parte, agentul care proferează blestemul, pe de altă parte, instanța care este blestemată): „[…] binecuvintaţi pe cei ce vă blestemă...” (BO, BP, Ps. 5:44); „Ieşit-am în întâmpinarea celui de alt neam şi m-a blestemat cu idolii lui./ Iar eu, smulgându-i sabia, i-am tăiat capul şi am ridicat ocara de pe fiii lui Israel” (BO, Ps. 150:1–7) ș.a. Mai bine atestate sunt contextele în care a blestema (coocurent, de regulă, cu antonimul a binecuvânta) se referă, în termenii rolurilor tematice, la o țintă... divină, în speță la Divinitate / Yahve. În astfel de situații, sensul lexicalizat este „a huli”, „a blasfemia, a comite un sacrilegiu”, altfel spus sensul primar al lat. bis. blasphemare. Rezultă că în contexte de genul: „Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El, de tot vor pieri” (BO, Ps. 36:22); „Ei vor blestema şi Tu vei binecuvânta. Cei ce se scoală împotriva mea să se ruşineze, iar robul Tău să se veselească” (BO, Ps. 108:27) ș.a., avem a face cu un arhaism semantic. În contexte similare apare și substantivul blestem (arh.) „sacrilegiu, blasfemie”: „Păcatul gurii lor, cuvântul buzelor lor, să se prindă întru mândria lor şi de blestemul şi minciuna lor se va duce vestea” (BO, Ps. 58:14). Rar, a blestema se utilizează în tipar reflexiv cu sensul învechit „a se jura”, uneori el fiind coocurent, în limitele unei structuri tautologice, cu verbul a se jura (v., de ex., „Atunci el a început să se blastăme şi să se jure”, BI 26:74).
În textul modern al rugăciunii creștine, cu sensul primar al verbului a blestema se utilizează de regulă împrumutul slav a huli „a comite un sacrilegiu, o blasfemie / a defăima cele sfinte, religia, Divinitatea” (cf., de ex., „[…] ori de m-am jurat cu numele Tău, ori de l-am hulit în gândul meu…”, Rug. 2004: 32), o utilizare paralelă putându-se admite în ordine... nominală (v., în acest sens, substantivele hulă și pângărire, cărora, în cadrul discursiv al rugăciunii catolice, le corespunde termenul neologic sacrilegiu). Atunci când apare în textul rugăciunii, blestem este utilizat constant cu referire la blestemul originar, al lui Dumnezeu, blestem proferat în episodul biblic al căderii protopărinților Adam și Eva; sunt ilustrative în acest sens și următoarele două contexte făcând parte din imne-acatiste dedicate Fecioarei Maria: „Bucură-te, cea prin care răsare bucuria; / Bucură-te, cea prin care piere blestemul”; / Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut; / Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei” (Rug. 2007: 131); „Pe ceea ce este mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui, care ne-a izbăvit pe noi din blestem...” (ibid., 160).
Opțiunea manualului catihetic se manifestă în favoarea unor sinonime cum sunt a excomunica / excomunicare sau a afurisi / afurisanie, aceasta în contextul în care aria conceptuală preponderent vizată aici este aceea a raportului dintre credincios și comunitatea religioasă / bisericească din care acesta face parte (cf., de ex., „... cei ce părăseau sfântul locaş, înainte de sfârşitul Liturghiei, erau pedepsiţi în vechime cu cea mai mare pedeapsă: afurisania sau excomunicarea...”, ÎCO 1992: 264). Termeni neologici din aceeași arie semantică am consemnat în unele texte de mărturisire a credinței... împotriva ecumenismului (v., de ex., vb. a anatemiza „a exclude din sânul Bisericii, a afurisi” în contextul: „Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatemizăm toate ereziile (s.n.) care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii”, MC 2012: 11).
Microenunțurile proverbiale în care sunt ocurenți a blestema, blestem, dar și alți termeni din aceeași familie lexico-etimologică – în general bine reprezentate în paremiologia românească – reflectă cel mai adesea conformitatea cu învățătura creștină, în acest context actul de ῾a blestemaʼ fiind valorizat în toată gravitatea semnificației lui. Astfel, creatorul unor tipare de acest gen este pe deplin conștient de efectul blestemului, de forța redutabilă a cuvântului (cf. uis uerbi, la Augustin) de a institui realitate; el știe, mai mult sau mai puțin impresionist, că a zice echivalează lui a face, prin urmare nefiind surprinzătoare morala celor mai multe dintre proverbele ce gravitează în jurul acestui concept, și anume îndemnul voalat de a nu blestema! Făcând această observație, avem în vedere accepția familiară, comună în limba română actuală, și anume: „a invoca urgia / invocare a urgiei Divinității împotriva cuiva”, sens ilustrat și de contextele: Blestemul nu cade niciodată pe pietre (Zanne, VI, 494); Cui îi iese din gură blestemul/ Îi cade în sân ca ghemul (Id., ibid.); Blestemul săracilor nu cade pe copaci, cât de târziu (Zanne, V, 556; VII, 878); Cine pe alţii blestemă/ Urgii asupra îşi cheamă (Zanne, VI, 494); Nu da nimănuia loc/ Să te blesteme cu foc! (Id., ibid.) ș.a. Unele dintre aceste proverbe evocă idei de sorginte biblică, idei preluate și valorizate ca atare în context bisericesc. Observația formulată se poate verifica, de pildă, cu referire la o multitudine de tipare în care se avertizează asupra consecințelor grave ale blestemului părinților asupra copiilor (cf. Sir. 3:4): Blestemul de mumă,/ Ca fierea de ciumă (Zanne, IV, 472); Blestemul părinților cade greu asupra copiilor (Id., ibid.); Blestemul părinților, pedeapsa Domnului (Zanne, VIII, 683); Blestemul părinților/ E ca piatra munților/ Cade greu copiilor (Zane, IV, 543); Blestemul părinților risipește casele fiilor (Zanne, IV, 542) ș.a. Nu este exclus ca măcar unele dintre tiparele în care este ocurent blestem sau alți termeni din aceeași familie să fie rodul creației nu a omului simplu din popor, ci a unei instanțe bisericești sau monahale (v., de ex., prin comparație, Blestemul nu cade niciodată pe pietre [Zanne, VI, 494] și Blestemat de Domnul cel ce nu iubește pe fratele său, dar cu mult mai blestemat cel ce se arată vrăjmaș și dușman fratelui său [Zanne, VIII, 683]).
Izolat apar și unele distorsionări, susceptibile de a fi definite în termenii... superstiției. Este vorba, desigur, despre microcontexte în care este evidentă distanțarea, fie și parțială, de perspectiva creștină. Astfel de „distorsionări” pot apărea, de pildă, în condițiile... nevalidării conceptului creștin de ῾iubire a vrăjmașuluiʼ: năpăstuitul nu este în stare să nutrească înțelegere, implicit nici iertare față de cel care i-a greșit, prin urmare orice binecuvântare a celui dintâi neputând fi decât... falsă (v., în acest sens, proverbul Mai bine cel năpăstuit să te blesteme decât să te blagoslovească, că blagoslovenia de silă mai rea decât blestemul este, apud Zanne, VIII, 683). Un tipar cum este Bine să cuvântezi și să blagoslovești pe cel ce te blestemă, c-atunci blestemul pe el cade (Zanne, VIII, 683) este susceptibil de a fi definit drept cvasisuperstițios: acesta include perspectiva creștină (v. atitudinea de a răspunde cu iubire vrăjmașului care te blestemă), dar o transgresează, alunecând pe terenul superstiției (v. cea de a doua parte a proverbului, în care se enunță, de fapt, un act... vindicativ, ceea ce este în totală discordanță cu modul de valorizare tipic creștin).



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!