„Pentru ca un om să poată fi orb, el trebuie să fie - prin chiar esența sa - o ființă înzestrată cu vedere. O bucată de lemn nu poate orbi niciodată. Dar dacă omul orbește, atunci rămâne încă întrebarea dacă orbirea provine dintr-o lipsă şi o pierdere, sau dacă rezidă într-o abundență şi un exces”. (Martin Heidegger, Originea operei de artă, p. 217).
În acest fel Domnul a redat vederea orbilor, ceea ce înseamnă că vindecarea divină nu se referă la repunerea lucrurilor în forma lor inițială, ci la redarea capacităților prin care acestea se exprimă deja. Cu alte cuvinte, nu poți face din ceva altceva decât dacă acel ceva exista înainte de a deveni un altceva. Prin urmare, a vindeca presupune a trata creatul fără a-i adăuga în plus, ci doar a-l readuce la starea din care a devenit creat din increat. Ca atare, orbirea nu poate deveni vedere decât dacă vederea este înzestrată cu orbire, în același fel în care umbra nu poate deveni întuneric decât dacă lumina din care se naște își întâlnește propriul orizont. De aceea, orbirea omului oscilează între a nu fi în lipsa luminii și între a nu fi în abundența întunericului.