Pânza este o împletire de fibre, fire, idei și nuanțe care o alcătuiesc ca imagine, tablou și mesaj cu scopul de a transmite eternității numirile pe care cel care o împletește sunt imbricate în permanenta existență a ființării.
Este un orizont în care poți privi tot ceea ce vrei să vezi condiționat de capacitatea cu care își poți imagina dimensiunile ca limitări sau ca expresii ale granițelor ce împart sau ce disting între a fi și a nu fi, între viață ca lumină și moarte ca întuneric.
O astfel de pânză constituie materialul din care este alcătuit întregul care mereu rămâne să fie împărțit. Imaginile întregului pe care, deși nimeni nu le mai vede, oglinda le păstrează ca pe o amintire în mod nevăzut, după ce a fost spartă, în fiecare ciob, pentru a-și păstra calitatea primordială de oglindă. De fapt, de a păstra ceea ce vedem fiecare dintre noi ceea ce vedem atunci când privim în ochii ei. În acest fel, înțelegem că a vedea ceea ce privești este ceea ce aștepți să vezi și nu căutarea unui orizont care provoacă privirea.
Pânza este, ca atare, cea mai bună comparație cu care poate fi asemuită vederea, deoarece, ca și privirea, ea combină imaginile spre a da sens nesfârșirii fără a apela la conținutul nesfârșirii. În acest context, trebuie reinterpretate toate raportările etice, morale, religioase, estetice și filozofice care apelează la imagine ca reprezentare a prezenței prin care rațiunea tratează despre manifestări ca valori indubitabile. Imaginația, cu alte cuvinte, trebuie repusă în drepturile ei firești din perspectiva existenței în imagine, ca stare în care imaginea nu reprezintă elemente și culori care exprimă ființarea, ci reformulări ale visării și parte a somnului care contribuie energic, cu toate provocările lui, la ceea ce înseamnă a fi treaz și conștient față de ceea ce numim viață și manifestare a acesteia prin trăire. O pânză a unui paing care se visează hrănindu-se cu sângele cerului sorbit din meteorii care cad în plasa pe care a construit-o între pilonii lumii în care s-a născut.