din pricina ta mă vizitează uneori poezia,
e o femeie asemenea ţie la chip
ţâţa ei alăptează imnuri
şi splendori care te fac frumoasă
iubito ce stingi haosul din mine
şi ridici steagul alb în războiul negru al vieţii mele

pentru că iubirea e o femeie cu plete de ramuri de măr
părul de pe scalpul păcatului e feminin,
când păcătuim uneori în amor poezie
devin femeia cu părul în vânt de cuvânt,
în părul meu sur încâlcindu-se vorba
ca pe o hârtie metafora unui beţiv al lirei

deoarece întotdeauna poezia face amor cu Dumnezeu
tu mă iubeşti ca pe o sacralitate
alergându-mi prin sânge ca într-un vin în care s-a turnat un strop de luciditate,
o luciditate a eternităţii în ebrietatea fiinţei,
din pricina ta poezia îmi stă la dreapta bustului
uneori, când devin statuie
şi doar cuvintele mi se plimbă de la stânga la dreapta
fericirii albe, negre fiind, alteori albastre
ca un cer ce şi-a retezat pletele de nori
de pe scalp

din pricina ta caut cuvântul
poetic şi pe-ntuneric
redevenind bărbat cu boaşe cu sămânţa
din care poate creşte bradul
cu frunza mereu verde chiar şi după propriul meu deces,
frunza dedesubtul căreia se ascunde
imortalitatea unui vers

deoarece demoni aşteaptă despărţirea noastră
te-am legat de mine cu lanţuri de verb,
să-mi zici poezie de nu te-oi face să plângi
lacrimi de uitare de zare