Rostirea este rezultatul vederii care caută dimensiuni pe care să le numească spre a le exprima ca forme din cele gândite de Dumnezeu. Carnea acestei glăsuirii este vederea ce își reprezintă sunetele prin culoare, profunzime și ecouri între care se decelează din orizontul căutărilor. Vederea ei este telescopul prin care ochiul privește, amplificate, distanțele către care își îndreaptă atenția. Este mijlocul fizic care oferă răspuns căutării ce își propune să privească și să descopere, tot mai în adânc, îndepărtarea cea mai întunecată. Asemenea unei raze de lumină care se aruncă pe sine în necunoscut pentru a-și oferi, din propria aruncare, dimensiunile necunoscutului ca forme ale propriei manifestări. Raza, trecând devine și rămâne ceea ce adâncește, luminând prin dimensiuni diformitatea a ceea ce încă nu mai a mai fost străbătut. Raza se zidește astfel pe sine pentru că, risipindu-se desăvârșit în aruncarea din sine, își păstrează lumina fiindcă se privește numai în propriile reflecții și nu în ființa ei prin care cade. Astfel rămâne vie în miezul strălucitor al risipirii dintre imaginea de sine și imaginea din sine. Raza aceasta nu este luminoasă pentru că strălucește, ci pentru că se întoarce în spațiile din sine, adâncindu-se din lumina pe care o poartă în carnea ei. În capacitatea ei de a vedea în mod direct, drept, fără a se îndoi ori a se ascunde de ceea ce privește și vede în propriul sine ca în afară de sine, rezidă infinitatea vederii cu care privește în propriul adânc. De aceea, ochii de rază văd numai înainte. Ca două oglinzi care se privesc reciproc. Numai imaginea lipsită de privire nu vede. În schimb, imagina care se uită în sine risipindu-se din propria vedere, devine privirea care distinge între orizonturile pe care le transcende și își păstrează intuiția din care revine și în care rămâne. Perpetuarea imaginii între două oglinzi, amplifică și precizează continuu amănuntele depărtărilor trecute din care își descoperă imaginea prezentul, după cum oglinzile paralele ale unui telescop o fac.

Astfel, solzii care obturează ochii în care razele se oglindesc cresc din îndepărtarea luminii. Vederea îndepărtărilor, sau a întoarcerii în timp ca viziune a viitorului din care venim, este o întunecare permanentă care înconjură raza ce despică adâncurile din umbrele necunoașterii. Vindecarea de o astfel de orbire, ca preocupare a vederii de a păstra curată privirea pe care o balansează diseminând-o între imaginile din oglinzi, ar fi ne-uitarea.

În acest roller coaster, orbirile mono-ciclopice afundă lumina în sine din plăcerea de a lumina, iar cele quasi-ciclopice rostogolesc lumina între aproape-infinitățile de străluciri de sine, ca între niște cioburi ce amplifică imaginea aceluiași întreg în formele ne-depline ale sinelui din care sunt alcătuite. Orbirea este aici produsul a tot mai multei lumini care, reflectate la nesfârșit, redă forma vie a imaginii întregi. Este atât focul grecesc, care arde tot ce atinge, cât și focul bengalez, care uimește prin infinitele explozii de culori prin care se lasă îmbrățișat de întuneric. Faptul că lumina are capacitatea de a dansa cu întunericul arată că orbirea este o rană a vederii a cărei suferință este dată de acea strălucire a luminii care nu poate fi privită. A vedea este o aprofundare în depărtare pe care privirea, ca o rană a ochilor, o poartă lăsându-se ademenită de lumină, iar a nu vedea este o amintire, o cicatrice în carnea privirii tăiată razant de întuneric.

Acest transformator univers al trecerii, între care lumina și întunericul se prezintă ca prezențe ale devenirii, este mut. Lumina și întunericul, împlinindu-se reciproc în ființă din neființa care devine cealaltă ființă, își trec sinele într-un alt sine pe tăcute. Eterna mare a liniștirii devine prezentă prin procesul de despicare a întunericului de către raza de lumină pentru care nu avem facultăți necesare spre a-l auzi. Cu toate acestea, această universală sfâșiere a vederii din privire poate fi ascultată dacă este rostită. Cine nu aude sunete nu le percepe. Iar cine nu le percepe nu poate relaționa. E orb. Ne-vederea este surzenie. A auzi înseamnă a vedea în semne. În lipsa semnelor nu ai ce rosti sau măcar imita. Nimic nu te pune pe gânduri și nici în raport cu nesfârșirea orizonturilor. De aceea cuvântul rămâne cea mai complexă formă a prezenței. Articularea cuvintelor constituie începutul existenței. Lumina. Cuvântul e mărturia luminii. Imaginea ei comunică prezența care necesită explicații și justificări. Ceea ce nu poate fi comunicat e mut și orb. Nu are nici auz și nici vedere, pentru că a vedea înseamnă a rosti, iar a rosti înseamnă a spune ceea ce vede privirea cu care te uiți printre forme și spații, definite din cuvinte, a căror adâncuri și distanțe alcătuiesc perspectivele sonore ce confirmă și mărturisesc prezența. În carnea cuvintelor, literele, ca părți mai mici ale lor, sunt razele care despică din materia auzirii. În ludicul luminii și al întunericului prin care plutesc, rostesc embrionii ființei și, ca într-un pântec fierb din magma umbrelor, sunete purtătoare de sâmburi de lumină.

Vindecare ochilor care nu pot vedea și a gurii care nu poate vorbi nu este privirea sau glăsuirea, ci rostirea ca numire a celor privite.

Dacă privim vindecarea din perspectiva nemuririi, atunci orbirea și muțenia sunt stări ale nesfârșirii. Vindecarea în general este evadarea din cetatea eternă. Vindecarea orbilor și a muților rămâne însă o permanent tăcută transformare a materiei într-o surdă rostire a acestei deveniri. De aceea, nu vindecarea muților este problema lumii, cum nici a orbilor, ci a acelora care văd numai ceea ce vor să vadă și aud numai ce vor să audă.

A vindeca nu înseamnă a oferi leacuri, ci a repune existența în prezența din care vine. Rostirea fiind-ului. Refractarea prezenței din propria reflecție. Oglindirea oglinzii în imagini care apropie depărtările din oglindă din tot mai de departe. Doar ochii care privesc astfel aud ceea ce văd. Nesfârșire imaginii rămâne rostirea ei.